proze de dupa-amiaza

Da... a fost nunta la castel si-am petrecut, chiar daca vijelia ne-a udat pana la piele, hainele s-au uscat pe noi cand trupa Hara ne-a trecut pe regim de zbenguiala, apoi Ducala a cantat de-ale codrului si, cel mai si cel mai misto, am dormit in minunata mansarda a castelului (da, da, nu va fie ciuda, alea doua ferestre gotice, de sub arcade):

(sursa imaginii: ieseanul.ro)

si cum rataceam pe stradute (chiar pe strada Toamnei, fosnind, sub incaltarile usoare, cateva frunze galbene), numai ce trec pe langa un gard acoperit de plante, prin care deslusesc doua siluete, la masa, la taclale. O senzatie cunoscuta, parca: imaginea unei familii, la masa, in gradina. Si asta mi-a desteptat cateva amintiri si mi-a starnit curiozitatea. Eram la intersectia cu strada Bocsa si dupa gardul acela verde nu era decat o casa aproape parasita, parca nepotrivita cu taclalele cele in tihna. Asa ca, exact ca un neinitiat in ale bucurestilor, am luat coltul, frumos, pe langa gard si am intins nasul inauntru: si-am vazut o minunata gradina, crescuta dupa voia anotimpurilor, o terasa ca-n visul meu cu "gradina lui Ion". Dar fix asa, va jur! Cei de la masuta din coltul gradinii ma priveau intrebator, ma simteam in fata unei "comori" care nu mi se cuvenea, dar ce descoperire! Fericita, am pornit mai departe si am promis c-am sa revin.
Mansardieni, aveti chef de-o iesire La Metoc (caci asa se numeste mica "mea" gradina cu smochini)?

Astazi s-a stins bunul meu prieten, poetul Constantin Virgil Banescu. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

N-am stiut, dragul meu prieten, ca steaua cazatoare pe care-am vazut-o in seara asta, pe cerul din linistea parcului Carol, era steaua ta! Ramai cu bine si-ti multumesc pentru toate gandurile bune si pentru prietenie! Vei ramane mereu aici, in suflet, si acolo, in poemele tale, care sper sa ajunga in inimile cat mai multor cititori.

Mi-ai spus "ramas bun" (fara cuvinte) la Alba, privindu-ma graitor de pe marginea vietii si speram sa mi se para, sa fie doar o inchipuire de-a mea despartirea asta "de tot", o iluzie pe care o alungi cu un zambet, cu o vorba despre revedere (in care nu mai crezi, desi inca privirea lui ti se pare o inchipuire). Moartea isi intindea hotarata umbrele, privirea ta era hotarata si asta cumva m-a induiosat si m-a inspaimantat la sosirea in celelalte orase, speram doar ca nu vei duce gestul pana la capat. Sa fi lasat lumii o sansa, oricat de mica, sa te traga inapoi.
Doar ca, in prietenia asta care ne-a fost data, ai fost intotdeauna sincer si bun, prea sincer despre moarte, inainte de vreme (desi nu vorbeam niciodata despre asta). Eu nu puteam sa-ti raspund decat cu duiosie, in doze mici, insuficiente, cat sa zambesti si sa mai prelungim, putin, finalul. In amicitia noastra n-ai adus greutatea mortii decat atunci, la Alba, si asta poate tot din prietenie. Inainte, doar mici dileme pe care le amanam cu glume sau le atenuam, cu versurile tale.

si-mi amintesc fotografia Liutei, un sal portocaliu pentru Zia, un ardei iute, un fluier, indicatii despre cum se-ajunge la fantana de la universitate, vocea ta in Ancora ("dintre ea şi ea /o aleg pe ea"), urarea "un Paste chiar fericit" si-odata cand ti-ai sunat sora de la un telefon public, de-ala portocaliu si iti imprumutasem bani pentru cartela; mai stiu cat de politicos ne-ai invitat la plimbari prin targoviste, cadenta pasilor tai, povestile despre mansarda mica, fara fereastra, de pe calea mosilor si bucuria ca locuiai in centru, vizita dintr-o data in casa familiei storck, subiectivismele astea ale mele (tot ce retin dintr-o prietenie).
Dupa o vreme, erai mai trist, asa ca de final de volum ("acelasi cer ce nu e").

Odihneste-te in pace, drag prieten!

si cateva poeme:

nu ştiu de unde


forţa de a scrie poemul îmi vine doar din poem

stau în spatele ferestrelor pe care le ştiu cel mai bine
mă minunez de ele
de cum ştiu ele să mă ascundă
să mă apere de tot ce n-aş fi în stare să fac dincolo de ele

nu mai fac paradă în faţa mea

văd spitalul
cea mai fidelă imagine a ferestrelor mele

văd spitalul în care am plâns prima oară
fiindcă ştiam că nu e ultimul meu plâns

ziua a acoperit soarele
şi nu ştiu de unde are poemul forţă
să-mi dea ca să-l scriu



e o zi


e o zi ca ieri sau ca mâine
şi nu fac decât să aştept
ca timpul să treacă de mine



acelaşi cer ce nu e


în dimineaţa aceasta
nu fac faţă acestei dimineţi

încep să plâng
adorm la loc
încep să mă trezesc

deasupra ferestrei
acelaşi cer ce nu e niciodată sub fereastră

în dimineaţa aceasta
îmi dau seama
că nu fac faţă acestei dimineţi



de pe o clipă pe alta


săptămâna aceasta
îmi voi retrăi toate chinurile

e prea devreme
dar câte n-au fost prea devreme în viaţa mea

mi-ar plăcea de îndată ce clipesc din nou
să văd totul alb-negru

atunci n-aş mai simţi atât de tare
că trăiesc de pe o clipă pe alta
şi nici n-ar fi prea devreme
să nu mai simt atât de tare
că trăiesc de pe o clipă pe alta

până atunci
voi plânge în loc să scriu



ziua în care mor


la 23 de ani de viaţă
nu mai am ce să scriu până mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e tot ce-aş mai scrie
dacă aş mai avea ce să scriu până mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

ziua în care mor e încă o zi de viaţă

(din volumul acelasi cer ce nu e)


ocheadă
(ce voi face)


toţi merg încet nici unul nu se grăbeşte

mâine îmi vor dinamita podeaua

ştiu ce voi face
voi pune o pânză în loc de podea
şi voi levita

(din volumul cainele, femeia si ocheada)

ei bine, la filmul asta m-am gandit toata ziua, asta dupa ce, pe la 5 dimineata, cineva a incercat clanta de la usa apartamentului in care stau. In fine... sa nu mai vorbesc de cearcane...
O sa mai zic doar ca, de cateva zile, merg spre acel apartament pe jos, intr-o plimbare care dureaza 2 ore si e tare placuta, caci trec si pe langa un parc. Parcurg vreo 10 km, cred (practic, bucurestiul, de la genunchi pana la frunte). In drumul meu, cercetez blocurile in care imi imaginez ca as putea sa traiesc.