proze de dupa-amiaza

(din cartea mea):

Şi din cutia cu margarete am scos ilustratele, o colecţie întreagă cu imagini din Rusia, regăseam dintr-odată cerul imens, luminos (să fi stat Dostoievski doar la lumina lămpaşului, într-o locuinţă modestă de prin Sankt Petersburg, poate foarte aproape de parcul galben cu cariatide?), dar pe la mănăstirea Optina sigur trecuse, călugării mai-mai că-şi aminteau de el, rosteau cuvinte solemn, rar, „Dostoievski venea des pe aici”, să lăsăm numele noastre de pomană, dar neapărat trebuie prenume de sfinţi, sfânta Laura nu înseamnă nimic, o altă sfântă, atunci, Andreea („Ce prenume frumos, mi-a spus Sergiu, de ce nu- ţi place?”. Eu l-am privit în ochii sinceri, mă temeam că se va călugări într-o bună zi, el a zâmbit aprobator, ca şi cum l-aş fi întrebat asta şi mi-ar fi răspuns „Da, tu eşti femeia cu cerceii şerpeşti, dar nimic nu se compară cu sfintele moaşte. Să le sărutăm, aşadar, să ne lipim buzele de sfintele moaşte. Atinge tu racla sfântă, mai întâi, pe urmă am să-ţi simt conturul acolo, luminos şi-apoi cuvine-se cu adevărat". Şi-atunci am deschis uşa bisericii, era deja seară, dar l-am lăsat pe Sergiu în faţă, un călugăr îi arăta icoanele şi el facea plecăciuni pană la covor şi cruci una peste alta. Am întors privirea, mă gândeam tot mai mult la Dostoievski şi la trecerea lui pe acolo. Ce îi plăcuse într-atât de mult? Vedeam aceleaşi lucruri, doar că acum doi bărbaţi îmi spionau fiecare mişcare, unul era Sergiu, viitor călugăr, cu pantalonii lui foarte albaştri şi bluza foarte albastră (în întunericul înserării), celălălt logodnic, trist cum nu se poate. Şi peste toate astea, sfintele moaşte, subţiri şi îndelung sărutate, batista brodată cu colţul umed şi mirosul de spirt, toate urmele trebuiau şterse, dar vai, afară se lăsase întunericul, închideam uşa bisericii şi călugărul a învârtit cheia, acum ultima rază de lumină se stinsese şi vedeam doar reflectorul dintre ierburi, rotund, stingher, „Dostoievski adora liniştea asta de-aici, înşelătoare totuşi (vorbea singur părintele), dar într-o noapte…”
Atunci n-am mai ascultat, am pornit pe aleea de pietre şi paşii îmi erau mici şi atenţi, un greier acompania mersul meu legănat (dar într-o noapte s-au adunat oamenii la Înviere, să fi fost Învierea? Da, mulţimea de oameni din toate colţurile Rusiei, femei, mai ales femei cu dinţii de aur, cu năframele strânse după ureche, copii fără somn, blonzi, îmbrăcaţi în haine călduroase, pentru o noapte foarte lungă, sărbătoare, tinere cu cozile împletite, zâmbind aşa ca Lila, în acea noapte a venit la mănăstire şi tânărul acela tulburat, sufletul vraişte, ca după război, Rusia întotdeauna ieşea învingătoare şi cu toate astea…)
Călugării ţinuseră slujba afară, în curtea mirositoare (doar că atunci plutea mirosul de ceară de la lumânări pe deasupra tuturor năframelor şi privirilor încordate), „Gospodi pomiluj, Gospodi pomiluj, Gospodi pomiluj”, cruci peste mulţime şi plecăciuni (poate că şi vântul îşi făcea cruce printre frunzele grele, poate), dar cert este că bărbatul a scos cuţitul şi a închis ochii, şi-a încordat cum nu se poate muşchii şi a lovit. Mai întâi a căzut femeia din faţă, între vorbele părinţilor la microfonul care făcea figuri (zumzete prelungi, stridente). Sângele ieşea prin bluza ei neagră ca o pată de ulei, cald, plăcut la atingere şi, tot cu ochii închişi, bărbatul a lovit a doua oară. De data asta, lama tăioasă rupsese la fix vena cavă a unui domn gras şi femeile au început să ţipe, ca-ntr-o transă, "Gospodi pomiluj!", speriate, făcând paşi în spate, călcându-se pe picioare. Tânărul a deschis ochii, zâmbea spre norişorul de fum (şi-n mirosul de ceară) a ridicat pumnul, degetele se înroşiseră, strângeau mânerul cuţitului şi apoi şi-a plecat pumnul, dintr-o dată, scurt şi la obiect, o lovitură direct în inimă.
Dostoievski trebuie să fi fost atunci în mulţime. Slujba s-a întrerupt, lucru rar, oamenii s-au învârtit un pic în jurul celor trei, călugării îşi ţineau trenele negre cu mâna şi alergau cu o iuţime pe care rar o vezi în timpul unei slujbe (şi mai ales de Înviere, când totul se lungeşte la maxim, cântecele, gesturile, absolut tot), unul a adus un lighean cu apă şi atingea frunţile celor trei. Femeia avea spasme, trupul i-a tremurat pentru ultima oară sub privirile şocate ale mulţimii. Dostoievski văzuse scena, privea fără să spună nimic şi simţea în buricele degetelor pofta de-a scrie, „O întâmplare pe care-o voi întinde fără doar şi poate în tomuri”, „Să vină un doctor!”, strigă atunci patriarhul, „Chemaţi un doctor!” şi prin mulţime se propaga din ce în ce mai stins „Doctor, doctor, doctor” (toate în mi bemol). Un tinerel ciufulit şi-a făcut loc printre trupurile greoaie ale femeilor, printre puştii care se zbăteau sub palmele mamelor care le acopereau privirea, s-a apropiat de trupurile căzute pe piatra aceea cu adevărat frumoasă, „Sunt morţi. Morţi de-a binelea” şi s-a ridicat încet, tulburat, atunci călugării au adus pături din chilii şi-au aşezat trupurile pe pături şi-au vorbit nervoşi mulţimii speriate. Doar patriarhul tăcea şi se gândea să continue slujba, ba chiar îi venise o idee genială pentru predică, mai ales că microfonul era aşa de aproape şi numai vocea lui ar fi putut să acopere zumzetul acela enervant…
Atunci a început să vorbească: „Cei care mor în noaptea de Înviere ajung în Impărăţia Domnului”, dar lumea probabil se gândea la criminal şi nimeni nu-l vedea intrând triumfător, viu, în Impărăţia Cerurilor, ba chiar unii oameni au privit cerul parcă mai alb (în cerul Rusiei e loc pentru toată lumea) şi aşteptau să vadă ce e dincolo şi unii chiar vedeau, speriaţi, cum îngerii îşi întind aripile spre cei trei, ba nu, spre cei doi, femeia şi bărbatul ei, sau nu, era şi criminalul acolo. Cum se poate? Cum se poate una ca asta? „Părinte, asta nu e cu putinţă”, rosti o voce din mulţime. Patriarhul întoarse atunci privirea, se gândea la un răspuns, la răspunsul potrivit, auzul celorlalţi era aşa de încordat, privirile călugărilor poposeau când asupra trupurilor căzute şi din ce în ce mai frumoase (o frumuseţe rară, greutatea morţii intrând în fiecare por şi întărindu-l, nimic să nu mai mişte, nimic, nimic), când asupra Patriarhului în straie de sărbătoare (haina de brocart şi pe cap coroana cu nestemate. Cele roşii străluceau spre fruntea palidă). Atunci Patriarhul s-a apropiat de trupurile moarte şi cu degetele sale butucănoase le-a atins pleoapele şi le-a lăsat să se închidă (îmi închipuiam sărutarea doctorului pe pleoapele închise de bucurie, o bucurie nebună, ca dintr-un vis), doctorul rămăsese printre călugări, noaptea continua lungă şi cu mersul tot mai rapid înspre bună dimineaţa.
Câteva mame şi-au luat plozii şi-au plecat. „Dar de ce stăteau pe jos oamenii ăia? Erau morţi?” şi femeile trebuiau să-i mângâie pe creştetele blonzii şi să se prefacă, poate, că nu se întâmplase chiar nimic. Unii domni au mai rămas să comenteze, printre ei şi Dostoievski, nu zicea nimic, dar se gândea că Optina, mănăstirea aceea atât de liniştită, se confruntase cu una din cele mai orbile crime despre care Rusia avea să vuiască. Ani în şir.
Şi cu adevărat toate gândurile astea îşi găseau concreteţea printre firele de iarbă, cât de liniştite la atingere şi cât de tăioase în acelaşi timp, am rupt un fir de iarbă şi m-am tăiat la deget, Sergiu mă spiona de la distanţă, logodnicul asculta poveştile ghidului şi-atunci am îndrăznit să-mi ridic privirea, o picătură de sânge pe degetul meu, avea gustul sărat şi un fel de tristeţe, atunci toată aleea mi s-a părut dintr-odată foarte tristă, parcă vedeam cele trei trupuri înţepenite şi parcă ar fi căzut în faţa mea şi mă împiedicam la fiecare pas, oricât de mărunt, mă împiedicam, mă împiedicam.
Greierii şi mirosul de ceară de la lumânări, norişorul de fum, reflectorul care lumina cu obstinaţie zidul alb al bisericii, Dostoievski care se întorsese în fiecare an la Optina, ca să-şi amintească, sau ca să uite, cine-ar fi putut să spună de ce se întorcea mereu acolo şi oricum asta nu avea chiar nici un pic de importanţă.
Am înconjurat biserica, Lila si Vasilică se alergau prin curtea pustie, călugării nu mai aveau chef de poveşti, se pregăteau de culcare, alţii de plecare (şi rimele curgeau fără voie, proaste), Sergiu uneori se gândea la prenumele meu de sfântă (pentru el aveam să rămân Andreea şi asta-mi dădea o senzaţie de confort, pentru că n-am fost niciodată Andreea şi nici nu voi fi, pentru că numele ăsta nu-mi spunea chiar nimic, pentru că tipa de la Surprize coboară sâmbătă seara din televizor, uneori se mai şi împiedică, pentru că pe mine nu mă mai surprindea nimic, nici măcar tăcerea, rugile călugărilor pentru numele meu care nu exista, şi pentru mine, care nu existam, sau cine ştie)
Dar Sergiu s-a călugărit, nu după mult timp. Trecuse, poate, un an de la pelerinajul prin Rusia, un an sec, trist, ameţitor (că vinurile seci te ameţesc de nu te vezi). De-atunci nu l-am mai întâlnit niciodată. În microbuz mi-a atins umerii şi-a întrebat dacă am fost cândva blondă, cu părul lung, lung, cu cercei şerpeşti şi petalele de trandafiri (şi erau trandafirii rupţi de la mănăstirea Optina) aveau să-mi alunece pe bluza foarte albă (ca şi cerul imens, ca mestecenii înalţi, ca tristeţea înfiorătoare din care nu reuşeam să mai ies). „Andreea”, mi se părea că spune, „Paşii tăi pe urmele lui Dostoievski, tu vei scrie frumos…”, ascult nevroticul dans ungar şi mă iau dracii, ridic cuţitul cu ochii închişi, strâng pumnul (muzica urlă dement, din mine iese un nume de sfântă), apoi mă blegesc, cuţitul cade pe birou, cuţitul nu există, Andreea e doar la televizor, altă Andreea nu există…

Pentru supravieţuirea călugărilor, de mare preţ trebuie să fie ceremonialul scurt de amiaz, în trapeză. Bucătăria largă, de piatră, acum plină de funingine de pe pardoseala sticloasă până în tavan, cuptorul mare, chiar în mijlocul încăperii... îmi pot închipui mesele aşezate după o logică stăreţească sau strămoşească, în fine... Gândurile mi s-au pierdut pe drum, undeva între cuptorul pe care fierbe o oală imensă, în limbaj popular tuci, şi masa la care îmi odihnesc musculatura pelvină, în trapeză.
Lângă mine s-a aşezat mai masiva Ioana, lângă ea e Mihaela (Camelia ratează prânzul împărătesc... e pe-afară, pe faleză, sărutându-se cu nepotul stareţului, ăla negricios) şi chiar sub ochii noştri (prin cubuleţul decupat în peretele trapezei, o putem vedea) bucătăreasa (să fie măicuţă? Mai bine nu…) învârte un polonic imens în tuciul cu ciorbă. Gustă direct din polonic, apoi ia un capac şi acoperă oala, ne prefacem obosite şi tăcem din gură. Doamna renunţă la şorţ şi dispare din televizorul nostru cubic.
Pe sub masă, piciorul Ioanei mă calcă pe vârfuri. Apoi cotul ei stâng mă îmboldeşte şi nu apuc să zic nici măcar „Au!”... Mihaela şopteşte: „A venit Dumitru”. Ne ridicăm aproape spontan, cuviincios, şi pe buze dulce aclamând „Doamne ajută!”... „Aţi ajuns? Îmi pare bine că aţi venit. Mai era o colegă a voastră, de ce n-a venit?”... Ioana roşeşte până în vârful urechilor, Mihaela tace, iar eu, bâlbâită şi nu prea, „Nu-i era foame. Cred că s-a săturat cu mâncarea din tabără... Dar noi nu ne-am săturat”, şi râsul sughiţat al Mihaelei încruntă fruntea călugărului. „Ioane!, Ioane!”, se aude vocea unui bărbat, care în fugă intră în trapeză... se opreşte când ne vede, o plecăciune până aproape de pardoseală şi „Ah, mă scuzaţi, domnişoarelor” (roşeşte), „Doamne ajută! Ce vânt vă aduce pe la noi? Vă e fomică?”. „Taci, păcătosule!”, îi zice Dumitru, în timp ce intrusul, tot în straie negre şi lungi, se stăduieşte să-şi stingă râsul... „Ce treabă ai cu Ioan?”, dar celălalt răspunde jignit „Nu te priveşte!” şi-ar vrea să plece. Însă pe loc privirea Mihaelei, limpede şi curată (ah, văleu, văleu, văleleu), nedezlipită de privirea intrusului, se pleacă ruşinată spre faţa de masă...
„A mai rămas mâncare?” întreabă fratele Vasile, dar nu aşteaptă răspuns, pe uşiţă se strecoară în fugă şi, nu după mult timp, se iveşte în televizorul cubic. Ridică încet capacul aburind de pe tuci şi adulmecă... „Fetelor, o să vă placă”...
Dumitru spune mai întâi rugăciunea. Pe peretele din dreapta observăm picturi bisericeşti sau cum s-or fi numind. Mihaela ţine ochii închişi când se roagă. Ioana se uită în pământ. Eu n-am închis încă televizorul şi-l văd pe fratele Vasile cu o farfurie în mână, căutând ceva... Dacă nu stă aplecat deasupra tuciului, nu reuşesc să surprind mai mult de jumătate de metru din trupul lui înalt şi subţire.
În timp ce spunem rugăciunea, în spate se aud paşi. Vasile îşi scoate capul prin dreptunghiul dintre bucătărie şi sala de mese... „Ioane, aici sunt, hai să mă ajuţi!”. Apoi îşi lipeşte arătătorul de buze şi conversaţia se stinge. Paşii tiptil se îndepărtează şi în bucătărie două umbre negre se mişcă rapid dinspre oală spre dulap, poate... trebuie să fie un dulap imens, cu vase, neapărat farfurii de metal, pentru că cele de porţelan se pot sparge, iar cioburile aduc noroc şi norocul e de la necuratul, lingurile şi furculiţele metalice sunt îngrămădite în vreun sertar, sau poate că au rămas pe vreo masă, una mai mică, de gătit sau de uscat vesela proaspăt spălată. Dar ruga nu-i foarte lungă, Dumitru deschide ochii şi împreună cu el se dezmorţesc şi fetele. „Aşa, acum totul e aproape gata… Ioane, dacă tot ai venit, te rog să pregăteşti şi felul doi, vezi dacă a mai rămas, iar tu, Vasile, vrei să aduci tu tacâmurile?”. Subţirelul nu mai răspunde obraznic, de fapt, vine în grabă şi cu gesturi elegante, nelipsita plecăciune, „Ta-dam!”, aşază tacâmurile aşa cum eu nici în ziua de azi nu ştiu s-o fac, furculiţa în stânga, lingura în dreapta, un pahar micuţ chiar sub nasul nostru, ba nu, un pic mai sus de farfuria negreşit metalică, smălţuită-n alb. Ne-aduce şerveţele, cu margine aurie şi lucioasă, apoi: „Ioane, dă-mi şi celelalte farfurii, să le-arăt şmecheria”. Dumitru râde, noi ridicăm din sprâncene şi căscăm ochii mari (Mihaela e roşie ca un rac, dar n-are-a face), pe gemuleţul din faţă triumfător intră în scenă farfuriile, una câte una. Vasile o ia pe prima şi o sprijină de antebraţ, „Doamnelor şi domnilor, atenţiiiiieeeeeee”, Ioan întinde a doua farfurie, pe care Vasile o prinde între arătător şi degetul mare şi-o aşază în palmă, „Vă rog, aplauze! Mulţumesc, mulţumesc!” (Ioana nu mai rezistă şi izbucneşte în râs),
Ioan întinde a treia farfurie pe care fratele o sprijină de primele două, într-un echilibru precar. Ioan e un tip solid şi întinde farfuriile fără să privească spre Vasile. De fapt, cred că ştie poantele confratelui şi e mult mai palpitant să ne studieze nouă reacţiile. I-aş scoate limba, dar mă mulţumesc să mă concentrez asupra jocului şi chiar începe să-mi fie foame (asta după ce am halit, în tabără, ultimele provizii ale Ioanei: o brânză topită şi o tabletă de ciocolată. Combinaţie extrem de greţoasă, pe care prietena mea o foloseşte pe post de cură de slăbire. Provoacă scârbă de mâncare, dar mie maţele tot îmi ghiorăie)... Vasile a reuşit să construiască un turnuleţ de farfurii, „acum o să le scape”, zice Dumitru, dar Vasile nu se lasă şi-l apostrofează, „Ia mai taci şi nu mai cobi!”, rezistă încă puţin cu maldărul de vase de pe mână şi apoi se plictiseşte, noi nu mai zâmbim şi scârţâim din băncuţa pe care ne-am aşezat... „V-a plăcut spectacolul?”, spune Vasile, iar noi aprobăm, în vreme ce în sfârşit vedem toate farfuriile la locul lor, pe masă, goale, dar ce contează, căci nu pentru multă vreme...
„Ioane, ce mai aştepţi!...”, porunceşte Vasile. „Şi, vă rog să mă credeţi, înainte de a veni la Mănăstire am fost ospătar. La un restaurant de lux, aşa că veţi avea parte de o servire impecabilă, doamnelor. Dumitre, pâine mai e?” Mihaela tot chiţcăie pe umărul Ioanei, ca să nu mai vorbesc de piciorul barosan al Ioanei, care mă calcă pe vârfuri la fiecare vorbă de duh pe care o spune Vasile. „Uau, chiar aţi fost ospătar?”, întreb eu, minunându-mă... ”Desigur, şi-n cinstea dumneavoastră, doamnele mele, astăzi am să vă servesc cu bunătăţile noastre.” („Păcătosul”, şopteşte, fără supărare, Dumitru). Cu coada unei furculiţe, Vasile ciocăneşte în farfurie...”Un pic de linişte, vă rog frumos! Un pic de respect! Cum vă numiţi, domnişoară?”. „Mihaela”, rosteşte timid de tot şi foarte încântată prietena mea. „În cinstea Mihaelei, să închinăm un pahar de vin!”. Ioan, leneş, întinde o stică de vin alb prin gemuleţul fără geam. „Nu alb, prostule, ne trebuie vin roşu!” ... Ioan nu se supără aproape deloc, shimbă sticla, „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, în timp ce Vasile toarnă de la distanţă alcoolul în inima Mihaelei, paharul se umple şi el i-l întinde graţios, apoi
”Să bem şi în cinstea ta, domnişoară...”. „Ioana”, „Da, Ioana, Mihaela şi Ioana” (din nou Mihaela are urechile roşii)... Al doilea pahar se umple, apoi primesc şi eu din alesul vin, apoi Dumitru, Ioan, Vasile... In sfârşit... Ciocnim, fără să scăpăm de preţioasele urale bisericeşti „Sănătate, sănătate, să vă dea Domnul de toate!”, „Amin!”.
„Dar numai o înghiţitură, dragele mele, vă rog, pentru că soseşte felul întâi. Ta-dam...” (şi un zgomot şi mai strident de furculiţă ciocnită de farfurie)... Când Vasile se întoarce cu spatele spre noi, ca să ia supiera din mâinile grăsosului Ioan, mai marea mea prietenă îmi şopteşte „Tu, ăsta-i nebun! Complet dus cu pluta...”. „Linişte!”, adaugă Vasile, dar pe noi ne pufneşte un râs clocotitor. Vasile înţepeneşte cu supiera în mână, „Aha, râdeţi de mine?”, „Nu, Vasile, fii tu liniştit!”, spune Dumitru, din ce în ce mai distrat de spectacol... „Ba da, parcă am auzit eu ceva”. Atunci nu mai rezist şi-i spun: „ N-am vorbit despre dumneavoastră, părinte... Prietena mea îmi spunea că i s-a făcut foame, iar eu i-am răspuns că şi mie îmi e o foame de lup”. Ioana a aprobat printr-un gest semi-sfios, de sport cu capul (o mişcare de ceafă înainte şi înapoi, sus-jos, pe locuri, fiţi gata...)
„Doamnele mele, să nu ne grăbim să mâncăm. Graba strică treaba şi e de la cel rău.” „Ştii ce? rosti apăsat Dumitru. Ia mai taci şi adu odată mâncarea!”. „Vei fi ultimul servit”, spuse Vasile. „Se înţelege”, completă, superior, Dumitru.
„Doamnelor, atenţie, masa este servită”. În sfârşit, oala plină zăcea la numai câţiva centimetri de mine, caldă şi ademenitoare. Vasile turna din polonic câte puţină ciorbă în fiecare farfurie. Ioan i-a întins coşul cu pâine, apoi a venit şi el în trapeză şi s-a aşezat la masă. „Poftă bună!”. Noi am răspuns în cor şi ne-am sfiit să mâncăm necuviincios, cum ne obişnuiserăm deja în tabără... De fapt, farfuriile metalice erau înşelătoare. Păreau foarte adânci, dar în realitate de-abia încăpea în ele un polonic plin cu supă şi să nu mai spun că Vasile ne-a servit cu jumătate de polonic de persoană. Ioana, deşi ţinea cură de slăbire, a terminat din câteva înghiţituri toată cioarba. Repede, repede, am halit şi eu ce-a mai rămas, fasolea verde si ultimul cartof de pe fundul farfuriei şi am privit-o pe Mihaela, 3, 2, 1, gata, a terminat şi ea. Dumitru n-a fost servit, de fapt, cred că nu îi era foame, iar Ioan ne tot studia, încât m-am simţit jenată să-mi cobor privirea din ochii lui în farfuria pe care o avea în faţă. Iar Vasile, cu spatele drept şi privirea ageră, „Gata, domnişoarelor, se poate servi felul principal?”. Dar Dumitru, văzând pe feţele noastre că ne-a plăcut, nu glumă, ciorba aia, a continuat „Poate că fetele ar mai vrea un supliment la ciorbică, nu-i aşa?”. „Ia te uita, fetele sunt timide...” spuse ironic Vasile. „Dacă vă e foame de ce nu cereţi supliment?” „Bine, eu mai vreau”, am spus şi colegele au aprobat şi-atunci Vasile şi-a întins braţul subţire pe deasupra supierei şi ne-a turnat în farfurii jumătate, nu mai mult, de polonic cu supă (când mâneca neagră un pic s-a ridicat spre cot, pe pielea lui albă am descifrat un tatuaj aproape ilizibil, „Maria”, cândva albastru scris şi de proastă calitate, cam aşa cum fac puşcăriaşii sau tinerii din spatele blocului, grozăvindu-se că ştiu să tatueze cu o cutie de chibrituri)...
Să zicem că, după supliment, ne-am mai potolit foamea.
„Gata cu supa?”, ne-a întrebat Vasile, dar foarte tare, încât Dumitru aproape că s-a ridicat de pe scaun ca să-i spună „Mai încet, omule! Vrei să vină Stareţul şi să încheiem toată şandramaua?”. „Cu scuzele de rigoare, să continuăm”, „Ioane, tu ar trebui să fii în bucătărie, aha, ai dat de ciorbă şi te-ai lenevit, câine burtos ce eşti, să-mi fie cu iertăciune”, spuse Vasile şi-şi făcu trei cruci peste straiele negre. „Nu mă enerva!”, rosti Ioan, greu ridicându-se de la masă. „Vă rog să nu-i luaţi în seamă”, interveni Dumitru. „Stai liniştit, nu ne deranjează. Sunt chiar amuzanţi. Hihihi”. Când Ioana a rostit ultimul cuvânt, Ioan s-a uitat urât la ea şi prietena mea n-a mai îndrăznit să vorbească în timpul mesei...
Din televizorul cubic o imensă tavă cu orez şi garnisită cu fripturi de pui a ieşit direct în faţa noastră. „Ta-dam...”, spuse Vasile... „Ai de gând să renunţi la Ta-dam odată şi-odată?” Din nou, Dumitru şi-a găsit cel mai potrivit moment pentru a-l supăra pe Vasile. Acesta a înlemnit pentru a doua oară, „De data asta te-ai ras. Nu mai primeşti chiar nimic. Jur!”, apoi, Vasile chiar se supără ca un copil, mai ales că şi Ioan se găsi să-l apostrofeze că un creştin adevărat nu jură niciodată, etc. (poveşti cu draci împieliţaţi şi focuri veşnice)...
Servirea a decurs impecabil. În farfurii de data asta am primit mai multă mâncare..., ”Dar vă rog, fetelor, să ţineţi cont de un singur lucru”, spuse Vasile, „îndestularea vine tot de la necuratul, aşa că, v-aş ruga să mâncaţi cumpătat, nu aşa cum aţi făcut cu ciorba”. „Cum adică?”, am întrebat, curioasă. „Cum adică ce, domnişoară? Crezi că la mănăstire-i ca la restaurant, mergi să te umfli cu mâncare? Şi nici măcar la restaurant nu e aşa. Poate doar la cantină... Dar, spre cultura ta generală, începu Vasile din ce în ce mai nervos, e un păcat să mănânci mult. Uită-te la mine. Ţi se pare că sunt un bărbat slab?”. „Da”, am răspuns, cu jumătate glas. „Ei bine, vă rog să mă credeţi că nu sunt un bărbat slab, dimpotrivă, în trupul meu e încă multă mâncare de la necuratul. Eu aş putea să trăiesc doar cu pâine şi vin, dar uite (şi arătă cu degetul spre Dumitru şi Ioan), oameni ca ei mă duc în ispită, <>”. Dumitru interveni „Ia te rog să le laşi în pace pe fete. Ce treabă ai? Parcă ne-ai promis o servire impecabilă şi, când-colo, ne trezim că ne faci morală. Mai e până la Judecată, aşa că taci din gură”. „Amin”, rosti şi Ioan. Mihaela încercă şi ea, ca musca-n lapte, să încheie discuţia care era din ce în ce mai stânjenitoare pentru toată lumea „La masă nu se vorbeşte”...
Atunci călugărul Vasile nu mai avu încotro şi ne îmbie să gustăm din bucatele cele alese şi foarte bine gătite... „Ioane, şi murături, dacă nu te deranjează...”
Ne-am îndestulat, că doar nu era să dăm crezare bazaconiilor lui Vasile. Iar Dumitru şi Ioan erau de partea noastră, nu că Vasile ar fi fost de cealaltă parte, mai strâmbă sau mai dreaptă...
Apoi mi-am clătit cerul gurii cu o înghiţitură de vin (Ioan mă studia dezgustat... ”Sper că nu-ţi faci cruci în gură, cu limba...”. „Poftim?” l-am întrebat, prefăcându-mă că nu am înţeles ce mi-a spus. „Nimic”, a zis şi m-a lăsat în pace)... Ioana, pe sub masă, m-a călcat aşa de tare, încât am fost nevoită să ţip, „Auuuu!”, Vasile s-a speriat şi a vărsat paharul cu vin pe faţa de masă. „Tu o speli!”, rosti Ioan. „Ai păţit ceva?” mă întrebă Dumitru. „Nu, doar mi-am muşcat limba” (Mihaela şi Ioana au izbucnit într-un hohot prelung şi sacadat)...
„Vă mulţumim pentru masă, c-a fost bună şi gustoasă”, „Vom reveni la trapeza dumneavoastră, sunteţi nişte drăguţi...”. La auzul vorbelor Mihaelei, călugării au înlemnit şi dintr-odată pe feţele lor albe s-a întins instantaneu roşeaţa... Cu o plecăciune, Vasile a spus „Să vă fie de bine...Plăcerea fost de partea noastră, Doamnelor!”
După ce, împreună cu Dumitru, am mulţumit Domnului, de la masa cea lungă ne-am ridicat, eu mi-am luat şerveţelul (am o verişoară care colecţionează şerveţele şi m-am gândit să-i întregesc colecţia), l-am îndoit şi sub privirile curioase ale lui Ioan, ostentativ l-am vârât în buzunarul de la blugii mei mulaţi pe picioare...
„Vă întoarceţi în tabără?”, ne-a întrebat, parcă vrând să tragă de timp, Dumitru. „Ei, nu încă. Mai spre seară... Mai colindăm prin zonă”, i-am răspuns... „Da, sunt împrejurimi frumoase...”, adăugă, un pic trist, Dumitru. „Ce-ar fi să veniţi şi în seara asta la Mănăstire, să mâncaţi cu noi, în trapeză?” Vasile şi Ioan ciuliseră urechile, în timp ce trebăluiau spre bucătărie şi strângeau farfuriile noastre...
Rapid ne-am consultat între noi din priviri, apoi am spus că ne mai gândim, dar, cine ştie, poate că ajungem şi la cină, după vecernie, după ce termină de mâncat stareţul cu alaiul monahal şi merg să se odihnească, „pe la ce oră ar fi asta?”. Emoţionaţi, cei trei călugări ne-au răspuns, „Pe la 8 seara, vă aşteptăm!”. Vasile, evident bulversat, adăugă „şi dacă e noapte cu lună plină, vă rog să mă credeţi, se face dragoste”. „Poftim?” (eternul meu tic verbal). „Nimic, vorbeşte prostii. Păcătosul...” spuse Dumitru...
Ne-am luat rămas bun de la călugări şi am ieşit din trapeză, pe rând, atente la privirile turiştilor şi prefăcându-ne că am avut o după-amiază absolut plictisitoare...

Post scriptum: Eu am avut un unchi, Gusti, când venea pe la noi aducea smântână într-un borcan. Avea zâmbet de copil, era din Sălaj. Am aflat că în ultimul an de viaţă îl tot vizitau pocăiţii. Îi promiteau mântuirea sufletului şi alte de-astea, dar Gusti nu se lăsa… îi conducea frumos până la poartă şi se întorcea în casă, se întindea în pat şi visa cuminte… Când n-a mai vrut să se dea jos din pat şi vizitele martorilor au fost tot mai dese, Gusti n-a mai rezistat şi şi-a vândut sufletul şi un pic din avere (zice nevastă-sa, o bătrână cam şmecheră, care face sarmale doar pe jumătate fierte), dar noi ştim (taică-meu, unchiu-meu, mătuşa-mea) că, de fapt, Gusti era sărac şi probabil, în cel mai fericit caz, i-a răsplătit pe martori cu o ţuică de Sălaj , de-aia tare, şi-atunci ei au fugit de el ca de dracu'…

(din volumul "Proze de dupa-amiaza", in curs de aparitie la Editura Limes din Cluj)

E întuneric la depozitul de fier vechi. Portarul a adormit în cabina de serviciu, cu picioarele pe masă, sprijinindu-şi şosetele maro, rupte la călcâie, de bucata imensă de slănină, înfăşurată în „bilete de voie”. În curte, un felinar schizofrenic, gălbui, zgârie asfaltul, într-o tentativa eşuată de a-l viola. Câinii de pază îşi lăbărţează testiculele pe imaginate femele. Somn gelatinos, cu gust de savarină siropoasă, învechită.
În Daciile fără capote, cu cauciucuri dezumflate, s-au instalat femeile. Îmbrăcate-n rochii verzi, lungi, cusute cu fir auriu, dânsele, greoaie, fac echilibristică pe arcurile banchetelor din spate. Uneori cad în arcuri şi-şi prăfuiesc corsetele sau îşi pocesc ghetuţele cu tocuri subţiri şi şireturi scumpe. Atunci ei, „salvatorii”, bărbaţii, sar gardul. Intră în curtea depozitului, atraşi de chiloţeii tip budigăi pe care-i observă, cu binoclul, sub transparenţa rochiilor. Îşi întind braţele şi le ajută pe cucoane să se ridice. Doamnele, domoale, îşi pocnesc oasele, dezmorţindu-se. Zâmbesc, ca nişte obsesii spurcate ce sunt!
În fiecare maşină zace câte o pereche de ţâţe fieroase. Femeile îşi lungesc degetele inelate, iau ţâţele de pe bordul maşinii şi le lipesc, cu salivă, de piept. Pe oglinda laterală atîrnă cârlionţi negri, femeile îi iau în pumnii micuţi şi îi lipesc, tot aşa, pe sub rochii, deasupra pulpelor, la mijloc. Fetele bătrâne se mai şi machiază cu dermatografe unsuroase, îşi întind, pe pleoape, firicele de sclipici în reflexe rogvaiv, apoi ascund fardurile în frâna de mână şi sub acceleraţie. Pe buze au ruj strident, îl pipăie cu limba, îl gustă – da, sunt satisfăcute. Tacticos coboară din maşini, ca să-şi aleaga amanţi. Bărbaţii, aliniaţi în şir indian, fac pe „curtezanii”: unii zâmbesc, pe sub mustaţă. Alţii îşi mişcă fesele în ritmuri asiatice sau trag cu ochiul, aruncând steluţe în privirile doamnelor (ceva asemănător cu artificiile scânteiate neaşteptat de troleibuze, atunci când îşi ating antenele de sexul firelor electrice). Ele se apropie încet, aud bătaia ritmică a tocurilor pe ciment obosit. „Hau”, zice Lili, căţeaua portarului. „Hei, n-auziţi? Am făcut hau. Hau hau hau!” Dar tocurile, încăpăţânate, bat toaca. Nici că le pasă de „Hau”. S-au îndrăgostelele, sunt „in love”, vorba şcolarilor.
Chiar acum o femeie desenează un cerc pe asfalt, îl împarte în bucăţi egale, ca nişte felii de tort şi mâzgăleşte acolo numele bărbaţilor. Apoi eu mă aşez in centrul cercului şi-arunc o minge în aer, strigând „la foc, la foc, să vină, să vină C.!” Şi C. Se apropie de mine, mă ia de mânuţă şi ne oprim pe bordură.
Celelalte femei îşi urlă infernal amanţii: „să vină, să vină Tavi, Dan, Radu...” Mingea, în cădere, se loveşte de câteva ori de asfalt şi alunecă, diafan, în spatele cauciucurilor sparte. Amorezează cu ele (i se făcuse poftă).
Doamna Adela s-a aşezat lângă Tavi, pe o bară de bătut covoare. Ţine ceva în mâini şi, din când în când, îşi întinde arătătorul, până-l loveşte de fundul paharului cu pască şi începe să-l lingă, odios, râzând. El îşi continuă poveştile. „Semeni cu o lostriţă”, îi spune. Încă o înghiţitură de vin, ca şi cum trupul şi sângele s-ar mutila (sado masochiştii!) aşa, pe nesimţite. Tavi şi Adela încep să desacralizeze. Se strâng în braţe de foşnesc toţi hormonii din cartier, se lostriţesc zdravăn, sprijiniţi de o maşină veche din parcare. Pasca este consumată înainte de a expira, înainte chiar de a fi bună de tipar. În acea stare, de zbor frânt, Adela şi Tavi şerpuiesc jalnic, alunecă pe trotuar, pe umbra reclamei roşii a Complexului Universal. Trecem pe lângă ei şi le furăm paharul cu pască. „De Paşti se doarme, nu-i aşa?” îl întreb, sfioasă, pe domnul Pască. „Nu, nu, nu, nu trebuia să spui asta. Hai, nu fi...”, îmi zice. „Cum să nu fiu?” Însă domnul Pască, ghemuit în cilindrul gălbui, de plastic, nu-mi răspunde. Nu aştept nici o explicaţie, îl beau înainte de a apuca să mai spună ceva.
Amantul meu are mustrări de conştiinţă. Se spovedeşte, apoi mă strânge în braţe. Lângă noi, Irina şi Radu, androginizaţi sublim (căci ea s-a strecurat în haina lui, el în fusta ei şi-acum au, împreună, 2 capete, 4 mâini şi 4 picioare) zâmbesc. Doamna îi propune bărbatului să facă o plimbare prin cimitir. Noi, plictisiţi, ne hotărâm să mergem cu ei. Ieşim din depozit şi urcăm pe lângă morminte negre. Ne aşezăm pe o băncuţă îngustă, faţă-n faţă cu androginul întins ca un cadavru pe lespedea de piatră, rece. Îmi sărut, pe furiş sau nu prea, iubitul. C. mă îmbrăţişează puternic şi-mi spune că vroia să facă asta de mult timp, aflu, cu efect întârziat, că mă spionase de câteva zile prin binoclul antic, cumpărat din oser. Ştiam, oricum, toate astea, dar sunt fericită să aud cuvintele rostite de el, rostogolindu-se, ca nişte rulmenţi, spre urechile mele. Îi ating, sfios, epiderma. Îmi plimb vârful limbii peste buzele lui mov. Îl gust. Fiindcă suntem timizi, ne ascundem în gluga hainei sale şi stăm aşa, nemişcaţi, foarte, foarte apropiaţi. Ni se face frig, natura ne stoarce de orice fel de căldură. Îi lăsăm pe Irina şi Radu în cimitir, încă îmbrăţişaţi. Bântuim pe străzile umede, coborâm la subsolul unei clădiri, unde descoperim un colţişor izolat, pat nupţial metamorfozat în trepte. Ne aşezăm şi ne iubim frenetic, pasional (el nu vrea să creadă că avem, totuşi, o cameră numai a noastră). Stăm pe covor şi jucăm şah, eu sunt regina, el nu-mi spune ce este.
Urmează îmbrăţişarea, „sunt al tău”, zice, şi ştiu că îi era teamă de asta, dar s-a întâmplat. La urma urmei. Trăim în prezentul fantomatic, plin de incertitudini. Să-l cred pe cuvânt?
Avem chef de o plimbare. Reuşim să ajungem până la colţul străzii şi acolo, în intersecţie, ne ciocnim de o mulţime de maşini invizibile umplute cu amanţi. Dintr-o Dacie veche, care tot claxonează, coboară L. şi C. Se apropie de noi, învârtindu-se ca şi cum ar dansa. Nu ne privesc, dimpotrivă, lucru care mă irită, trec prin noi, bălăngănindu-se şi sărutându-se din ce in ce mai iraţional. Îmi spun, în sine, că vor să facă dragoste, şi că acolo unde este iubire, raţiunea nu are ce căuta. Le aud şoaptele, ea spune „de ce nu vrei să fiu a ta?” şi i se răspunde că s-ar putea să se complice prea mult, mai sunt şi celulele prea ameţite uneori, se mai nasc şi monştri, etc., etc. Nu mai vreau să-i ascult, prefer să simt respiraţia iubitului gâdilându-mi urechea. „Danga langa, langa danga / sună-n asfinţit talanga”, îi cânt bărbatului şi plecăm. Ajungem iar la depozitul de fier vechi, descoperim, pe jos, un stilou şi simt nevoia să-i scriu: „Distanţele dintre două puncte oarecare din spaţiu sunt relative, adică depind de sistemul de referinţă din care sunt măsurate. Aceste distanţe au valori maxime în sistem propriu.” Cred că între noi nu există nici un fel de distanţe, asta pentru că sunt în el, într-o cămăruţă din suflet, m-am instalat, confortabil, într-un fotoliu, zac goală şi-l aştept să mă devoreze. El, bărbatul, s-a ascuns în urechea mea, între ciocan şi „nicovală”, nu e comunist defel... Stă, comod, în ureche, dezbrăcat, da, e foarte frumos. Îşi întinde mâna pe o pătură albastră şi-şi mişcă degetele sublim.
Se-apropie ziua mea de naştere. El împachetează cadoul, îmi oferă o mână, ca să dorm pe ea, să-mi aşez minţile în palma sa. Eu, pregătindu-mă pentru Crăciun, îi ofer un picior. „Şi ce-ai să faci cu el?” îl întreb, zâmbind. „Am să-l dau la câini” şi râde.
Continuăm să ne amorezăm pe noi înşine. Vorbim despre mâncare, îmi cumpăr o brânză „topilă” şi mă topesc de tot, ca şi-atunci când l-am văzut în pragul unei oarecare uşi, înconjurat de mulţi indivizi zâmbăreţi şi tare mi-a plăcut „ţigăncuşa” de pe buzele lui. Ha.
Se apropie de noi doamna Dana, cu Mihai. Auzim muzică de lăută, probabil de la vreo nuntă. Da, îi şi vedem pe miri, cam bătrâni şi în stare de ebrietate.
„Veniţi cu noi”, zice Dana, în timp ce se străduieşte din răsputeri să-şi lărgească puţin corsetul. Ne alăturăm alaiului nupţial, bălăngănindu-ne de pe un picior pe altul. Fusta mea, cu trenă lungă, şterge polenul păpădiilor care n-au să crească niciodată în depozitul de fier vechi. Perlele veritabile lucesc la gâtul meu, care nu le va purta niciodată. Şi verdele bluziţei nu vrea să se identifice cu înverzirea naturii. C. crede că e toamnă, eu ţin morţiş să-l conving că e primăvară. „Dar nunta? Nunţile se ţin doar toamna”, îmi spune. Aprob, timid. În sinea mea ştiu că e primăvară. Şi-mi place enorm să sfidez natura.
Intrăm în maşina scheletică, schelălăind. Câţiva licurici s-au instalat pe parbrizul din faţă şi ne spionează. Studiem cuplurile de amorezaţi, care se joacă de-a mama şi de-a tata. „Ora 10 a sosit, omul negru n-a venit”. Râsete. Tanti Ţunţi renunţă la hainele de gală, rămâne goală, doar cu nişte adidaşi în picioare. Apoi se aşează în cercul împărţit în felii şi, în loc să-şi strige amantul, face pipi. Băltoaca dintre adidaşii ei roşi şterge, discret, liniile desenate cu cretă BCA. „Doamnelor şi domnilor, spune piţigăit, nu-i aşa că n-aţi văzut nimic?” Nu i se răspunde, ceilalţi încă dansează printre bucăţi de fier vechi, fac piruete şi zâmbesc strident. Un domn mai curajos s-a căţărat pe firele electrice şi brusc s-au stins luminile în tot cartierul. Licuricii de pe parbrizul maşinii tremură de frică. Pâlpâie din ce în ce mai stins, de teamă să nu fie ucişi. Eu şi C. suntem, în sfârşit, doar cu noi înşine. Domnul mă trânteşte pe banchetă şi se apleacă asupra mea, sărutându-mă pătimaş. Pieptul său luceşte în genericul emisiunii. E cald şi bine în îmbrăţişarea noastră.
Afară ninge discret. Lili, căţeaua, se ascunde sub maşină, în toba de eşapament. Geme de frig. Cuplurile de îndrăgostiţi ancorează maşinăriile Dragostei în diferite conducte, arcuri sau maşini ruginite. N-a mai rămas aproape nimeni afară. Doar tanti Ţunţi, bătrâna, zburdă, ca şi cum ar avea 19 ani, prin curte. Îşi întinde braţtele spre cer, bolborosind aiurea. Este ninsă. Tremură. Deschid repede uşa îndoită a maşinii şi o aduc înăuntru, la noi. Pornesc motorul şi îi fac un ceai cald. „Mulţumesc, dragu’ mamii”, îmi şopteşte, fragil. Bea din sticluţă (trebuia să cumpăr de la Complexul Universal cîteva ceşcuţe, dar n-am avut suficienţi bani) şi-adoarme între noi. Peste pântecul ei supt, L. şi C., în trupurile noastre, se ţin de mână. Într-un târziu, tanti Ţunţi se trezeşte, râde molcom, arătându-ne ultimul dinte pe care-l mai are în spatele buzelor rujate în roz şi spune: „Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru atenţie, la revedere!” Deschide uşa, coboară şi-o suflă vântul, până departe, pe alte tărâmuri. Rămânem, în sfârşit, doar noi doi, într-o gogoaşă amoroasă şi...naştem mătase. Afară ning, albe, dragostele noastre.

Absolventă a Facultăţii de Litere din Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj (cu o substanţială teză de licenţă despre Cristian Popescu), redactor (în timpul studenţiei) la revista “Echinox”, Laura Husti-Răduleţ a colaborat cu proză şi eseu la cîteva reviste literare (“Vatra”, "Tribuna", “Steaua”, “Piaţa literară”, “Calende”, “Sud” etc.) şi a cîştigat mai multe premii literare (între care, la concursurile naţionale “D. Bolintineanu” şi “Moştenirea Văcăreştilor”, ediţiile din 2005, precum şi o bursă de creaţie acordată de Uniunea Scriitorilor şi Copyro). Cel mai recent premiu (pentru debut, acordat de Fliliala Cluj a USR) este concretizat în publicarea volumului de faţă, Proze de după-amiază. Compoziţional, cartea reuneşte crochiuri, schiţe şi povestiri organizate după un calendar al zilei (de la Jurnal de dimineaţă la Jurnal de seară), ca şi după o scară a vîrstelor. Se pleacă de la istorii spuse de naratori (fie ei protagonişti, fie reflectori) copii sau adolescenţi şi se ajunge la naratori care au trecut pragul vîrstei adulte (au alături copii, soţ). Comună tuturor acestor perspective le este curiozitatea nesăţioasă pentru viaţă, în aspectele ei imediate, banale, însă mereu fascinante (“ascultam în receptorul ăla jegos cele mai banale şi totuşi seducătoare poveşti de viaţă”), precum şi – susţinînd-o – o anume inocenţă (uneori, debilitate) interioară. Deşi subiectele sînt, aşadar, de cele mai multe ori oarecare, tocmai candoarea punctului de vedere le imprimă ritmul şi adîncimea, provocînd, totodată, curiozitatea cititorului.
În Povestea telefoanelor, Raymi (remarcabilă) sau în Trapeza, istoria aparţine unor adolescente care îşi camuflează interesul pentru varietatea lumii fie prin jocuri copilăroase, fie printr-o mască de plictiseală adultă. După ce iau masa la trapeza unei mănăstiri, stîrnind dorul de viaţă al unor tineri monahi, trei adolescente pleacă spre tabăra (din care evadaseră înfometate) “prefăcîndu-ne că am avut o după-amiază absolut plictisitoare”. În textele de mici dimensiuni (Din poiană, Acasă, Un vis), prozatoarea schiţează crochiuri ale fericirii (sau ale aspiraţiei către aceasta), într-un registru mai curînd al idilei. În unele, însă, reveria apropierii sfîrşeşte prin a fi deconstruită: “Apoi, ca un val de dimineaţă, deschid ochii şi văd foarte clar că a fost o minciună, una frumoasă, şi lîngă mine fetiţa doarme şi dacă îi privesc chipul îmi pare că te uit. Eşti tot mai departe şi ziua-i spre amiaz şi te las în urmă, acolo, în lumea noastră aurie şi-albastră, îngreunată de iubire. Rămîi cu bine”. În altă parte, inocenţa e împletită cu cruzimea, grotescul sau bizareria, dînd naştere unor interesante schiţe urmuziene, precum în Dragostea (acolo unde un depozit de fier vechi e transformat într-o rezervaţie a îndrăgostiţilor), Vînjoasa, Rapoarte pentru Domnul Ambasador sau în Trupul meu infidel: “Tu erai femeiul, eu eram bărbata. Erai mititel, iubite, purtai sandale 35, şi-a trebuit să-l vizitez pe nea Gigel, dermatologul, ca să mă conving că există, într-adevăr, dragoste la prima vedere între o ciumă bubonică şi-o epidermă”.
Cea mai mare forţă (existenţială şi literară, deopotrivă) este de găsit în schiţele şi în povestirea cea mai întinsă a volumului (Marea) care construiesc scenarii ale realităţii imediate. Protagoniştii rămîn şi aici marginalii sau inclasabilii (precum Tamara, cîntăreaţă într-un local de noapte, care trăieşte o viaţă “fără cap şi coadă” şi exercită o fascinaţie misterioasă şi pasageră asupra tinerilor) sau inocenţii transformaţi în victime. Cele trei Jurnale (în opinia mea, cele mai bune texte ale cărţii), numite astfel pentru că au punctul de plecare în ştiri de presă (în faptul divers), sînt schiţele unor tragedii. În primul dintre ele, o fetiţă care nu-şi găseşte tovarăşi de joacă decide să se amuze închizîndu-se în “frigiderul cu nume de urs, «Fram», alb şi cu mîner de metal”, din care nu mai reuşeşte să iasă şi e descoperită, prea tîrziu, de tatăl ei. În Jurnal de amiaz, băiatul părăseşte pătura de picnic a adulţilor şi intră în pădure, pe o potecă “subţire şi plină de furnici”, în labirintul căreia va fi găsit, mort, cîteva zile mai tîrziu. În sfîrşit, în Jurnal de seară, este prinsă istoria Ioanei, adolescenta care se încredinţează preotului unei mănăstiri pentru a scăpa de boală şi de spaime; exorcismul acestuia o trimite în moarte. Remarcabilă în toate aceste texte este ştiinţa de a trece de la joc (sau mecanica gesturilor şi replicilor oarecare) la pericol, de la inocenţă la tragedie, puterea de a crea şi de a transmite, din elemente banale o mare tensiune şi, o dată cu ea, emoţia tragică.
Proze de după-amiază pot fi citite cu delectare la orice oră a zilei şi de cititorii oricărei vîrste. Autoarea lor, Laura Husti-Răduleţ, este înzestrată cu multă curiozitate, cu un fin auz al lumii, cu ştiinţa de a povesti şi de a construi crîmpeie de viaţă – tot atîtea calităţi care ne îndreptăţesc să aşteptăm de la talentata debutantă de acum cărţile viitoare.

Sanda Cordoş