proze de dupa-amiaza

aseara ne-am intalnit cu eugen si am asistat la repetitii. Pregateste o piesa de teatru in care joaca 7 femei, dar n-am sa spun mai multe despre subiect, sa zicem ca-i surpriza si-am sa va invit la premiera, promit.
repetitia s-a petrecut in sala eminescu, un amfiteatru al facultatii de litere din cluj. Eugen, tare indragostit de teatru, arunca indicatii peste indicatii, isi condimenta discursul cu versuri din poetii preferati, aplauda, prindea bucatica de creta din zbor, alerga pe scena cu actritele, stingea lumina, aplauda iar, trimitea semnale la care ele trebuiau sa reactioneze. Mi-a placut mult. N-am mai asistat niciodata la o repetitie. Am simtit cum un om reuseste sa transmita pasiunea, focul, unor fete care nu-s actrite dar trebuie sa fie, si unui public asa, de doamne-ajuta... haha
Fiica-mea s-a indragostit de eugen, ne-a spus ca-i place ca e frumos, si zicea asta cu un zambet larg si cu sclipiri in privire.

Mi-aduc aminte de hanoracul visiniu al lui eugen, de-acum vreo 6 ani. Mi-amintesc o intalnire, pe undeva prin fata facultatii de litere. Era grabit, foarte inalt, s-a plecat spre mine si i-am multumit ca m-a lasat sa predau engleza la gradinita la care lucrase el, urma sa plece in america, a si plecat, a stat acolo mult si bine, n-a mai suportat singuratatea, ii era dor si de teatru si s-a intors.

Inainte de plecarea sa in america, am fost la teatrul maghiar sa vedem o piesa foarte frumoasa regizata de el, "prea tarziu te-am iubit". N-am apucat sa stam de vorba. Era indragostit.

Si da, am predat engleza la gradinita aia de pe strada horea. Copiii ii duceau dorul, ma priveau suspiciosi. Una din fetite nu vorbea deloc. Educatoarea isi pilea unghiile. Ingretosator.
Iar eu nu prea stiam ce sa fac. Am cantat (eugen imi lasase materialele: cantece, poezii, imi amintesc cum repetam cu copiii "my bonnie is over the ocean" si cum invatam sa numaram pana la 5) si surpriza... fetita aceea care nu vorbea mi-a zambit, a spus "one, two..." si eram foarte fericita. Cativa dracusori dansau si eu, placida, nu reuseam sa-i potolesc.
I-am povestit lui eugen ca am reusit s-o fac pe fetita aia "muta" sa vorbeasca. Si-o amintea. Mi-o amintesc si eu. Cu ochii mari, tristi, vocea ei calda...

era un cantec, il auzeam prin maxi-taxi-urile din pitesti: "s-au dus anii tineretii, s-a dus fericirea vietii"

dar nu stiu prin ce miracol, astazi sunt asa de fericita...

Fug sa-i caut fetitei mele o rochita pentru serbare.
Ziceti si voi ceva... imbatranesc curioasa: cine ma citeste din malaiezia? my husband had been there... so... who knows...hihihi "haaaaa"

Buna prietena, Biba asta... (socru'-meu mai spune uneori despre femei, alea care-i plac lui, ca-s "bune" si... imediat se scuza, zicand "adica vrednice"), ne petreceam ore in sir distrandu-ne de muma focului, de ne sareau capacele, de muream de ras si tot hohoteam, hohoho (ca mos craciun sau nicolae, ca-i mai aproape...)
Cu Biba faceam concursuri de scuipat (bineinteles ca era campioana, fiind mai inalta decat mine si mai vrednica in ale scuipatului, flegmele mele de pe atunci erau anemice, in fine...), radeam de un zidar pe care-l pacaleam sa-si cheltuie penibilul salar pe dulciuri pentru noi, si asa mai departe...
Cu Biba cantam la 4 maini, intotdeauna Mozart si intotdeauna fara sa ne sincronizam... Dar nu despre asta am vrut sa scriu, ci despre...

Biba, daca-ti mai aduci aminte, hai sa-ti zic cum a fost...

Ne-a apucat pe noi, intr-o dimineata, cheful de distractie. Cum Raceanu era prin zona, impreuna cu prietenul sau, Roscovanul, am zis, "hai, sa mergem la sala lor de forta", o pivnita plina cu aparate improvizate (ca in tineretile noastre nu se prea gaseau greutati si aparate de fitness sau mai stiu eu ce...). Pentru cercurile grele (cum s-or fi numind?), alea de cateva kilograme, se foloseau de o bancuta de lemn pe care trebuia sa te intinzi, sa-ti incordezi muschii, "Brand, abdomen, uraaa", departai mainile, frecai palmele, intindeai degetele si prindeai zdravan fierul de care erau agatate greutatile. Dupa exemplarele demonstratii ale Raciturii si Roscovanului, s-au gandit ei ce s-au gandit si-au spus: "Acum e randul vostru, fetelor..."
Eu stiam ca "no chance" si-am refuzat, atunci baietii au inceput sa ne momenasca, "hai ca va dam ceva daca reusiti". "Ce?" a intrebat Biba si Roscovanul a scos din buzunar un inel de toata frumusetea, cu piatra stralucitoare, rosie, cred (era cam mare pietroiul, dar... bijuteria era de efect...). "Uau", ziseram (am spus noi, pardon, ca doara suntem ardelence, nu-i ase?) si Biba pe data s-a lasat pe spate, si-a ridicat bratele in aer, pe langa urechi, a departat mainile, a frecat palmele, a intins degetele, a prins zdravan fierul de care erau agatate greutatile alea muullte si greeelle... valeu, valeu, aoleu. Si dupa ce baietii au scos bara cu greutati de pe proptele, Bibei au inceput sa-i tremure bratele ... se straduia sa o tina acolo, sus, deasupra capului, dar bratul drept ii tremura tot mai tare, eu i-am spus "Da-l incolo de inel, pune jos bara, acum, pana mai poti...", Biba nu reusea sa-mi vorbeasca, din pricina concentrarii, isi strangea buzele si se straduia sa castige pariul, baietii se priveau pe sub sprancene (vreau sa zic... cu subinteles) si numai ce vad ca Biba nu mai poate si scapa bara. Si bara cade, si cade (zau ca a cazut foarte repede, la cate greutati ii erau agatate de margini) si a cazut la nu mai mult, nici mai putin de jumatate de centimetru de capul Bibei, care, asa, intinsa pe spate nu si-a dat seama, n-a vazut nimic, ba s-a si ridicat brusc, razand, "la cat am tinut in aer greutatile, rapid, scoateti inelul! E-al meu". Noi amutiseram, speriati, Roscovanul se albise, Racitura se muiase, eu eram de parca n-as fi fost si taceam, taceam, padadadam, padadadam...
"Ce-i cu voi?" intreba Biba, in timp ce Roscovanul ii intinse inelul cu piatra rosie si Biba si-l puse pe deget si il admira cu nespusa incantare...
"Pai... nu-i nimic, doar ca era sa-ti cada in cap bara aia si iti crapa capul si nu conteaza. Sa ne caram de aici..."
Biba radea, fara sa stie, dar vai, Biba, cum era sa mai mori in dimineata aia...in pivnita de la subsolul blocului, printre fiarele alea si toata aparatura improvizata si cheful nostru nebun de viata...

ma plimb pe aleile proaspat pavate, cu pietre in forma de flori (rosii, printre dale gri; galbene, ca niste stelute, pe langa celelalte). Ploaia de aur a inflorit a doua oara, desi timpul ei e primavara...
Am descoperit un copac cu frunze rosii. Cum mirosea bazinul cu pesti, din sere? Acum e gol, inainte acolo pluteau nuferi.
Cateva crengute de pin, ofilite, au acoperit bancile pe care ne-am asezat. Pinii aia sunt foarte, foarte inalti. Se intampla sa vad veverite plimbandu-se vioaie pe trunchiurile foarte drepte. Am asteptat, am asteptat... nimic...
Doamne rase in cap, de la spitalul de oncologie, trecand prin gradina. Pavilionul japonez - pustiu. Garduri inalte umbrind vederea casei aleia cu femei dezbracate, splendide doamne cu par lung, lenese, pictate peste lemnul care inveleste mansarda...
Cactusii sunt inghesuiti in serele inchise. In alta parte miroase a lamaie. Plantele din balcani, care nu se vad, care dorm si pe langa care imi port pasii, incet, mai repede, iarasi incet. Nu stiu daca e cantecul cuibarit intre gandurile mele, sau poate doar pasii de dans. Doi inainte, unul inapoi. Si tot asa...

pentru ca e deja frig si ceata si nu mai pierd timpul prin parcuri, am sa va povestesc din minunatele mele calatorii cu troleul:
troleul 3: acum cativa ani, un caine vagabond, slab, amarat, se urca in troleu, intotdeauna la ultima usa, mergea fix 2 statii si cobora. Toate babele zambeau si-si faceau cruce. Unguroaicele ziceau "iezush mario!". Cainele trecea strada, intotdeauna pe la trecerea de pietoni si numai pe culoarea verde, mergea in statia de la teatru si se intorcea acasa, tot cu troleul, tot doua statii...
Nu l-am mai vazut de cativa ani. Poate a schimbat ruta...
troleul 25, vara: sauna! reteta ideala pentru cei grasi: succes garantat, o calatorie cu 25-ul inseamna cel putin un kilogram pierdut. Se transpira abundent, intr-o atmosfera incarcata de miresme, care mai de care, bleah. Se recomanda celor raciti, cu nasul infundat. Cei sanatosi rezista cel mult 5 statii. Pentru o calatorie da capo al fine, trebuie sa aveti o personalitate de fier, narile infundate, sa fiti dezamagiti de curele de slabire fara nici un rezultat si dornici de senzatii tari. Atentie: daca soferul franeaza brusc, este posibil sa cadeti unii peste altii (din pricina mainilor transpirate, alunecoase) si sa vi se lipeasca obrajii si bratele de obrajii celorlalti calatori, aviz insinguratilor care spera sa-si intalneasca perechea ideala oriunde, chiar si-n troleu...
troleul 25, astazi: un tip se chinuia sa-si composteze biletul, in perforatorul argintiu, rotund, cu buton. Numai ca biletul s-a blocat acolo, si tragea si tragea tipul de el... nimic! Alti doi calatori au sarit sa-l ajute, lovind cu pumnul perforatorul, butonand tare... fara nici un rezultat. Eu radeam. Desi s-au chinuit o statie sa recupereze biletul blocat (care mai avea un capat necompostat), n-au reusit si s-au resemnat, in cele din urma. Am ras cu totii. Si asa a ajuns troleul nostru sa aiba si el bilet de calatorie, sa si-l poarte tantos si, cine stie, poate ca unii calatori fara bilet, de teama controlorilor, se vor stradui sa-l recupereze si multe maini o sa dea cu pumnul in cerculetul argintiu, dar tot degeaba...

decat sa fiu pasare, mai bine frunza... "calatoare"

Din calatoria mea prin sud: m-am plimbat mult, era soare, era asa de bine, m-am plimbat pe aleea indragostitilor din cismigiu, singura si foarte incantata de singuratate, am fost, apoi, pe strazi pustii, pe strazi cu cladiri cu scoici, sau printre statui fara cap sau printre oameni fara coada
Nu pot sa uit o prietena din copilarie, "batoza", care credea ca unii oameni se nasc cu codita. "de aia trebuie sa te feresti", imi spunea, iar eu radeam, radeam cu totii, "batoza, batoza, sa nu te mai besesti", urlau copiii, si tabara incet trecea, ca si mirosul, de altfel...
Mi-a venit in minte amintirea asta, e irelevanta.

in autobuzul 331 era aglomeratie mare. Un domn batran, asa, trecut de 60 de ani mi-a spus sa ma sprijin de bratul lui. Am calatorit la bratul dansului, din cand in cand spionandu-i privirea reflectata in geam. Domnul tacea, apoi a inceput sa vorbeasca, avea o voce de pensionar, i-am multumit pentru sprijin, am coborat, am mers, am mers, muuuult si bine...

Nu pot, dragi prieteni, sa va spun nimic interesant. Sunt incoerenta, astazi... sunt o biata femeiusca, o femeiusca mica si din ce in ce mai frumoasa. Nu stiu de ce, pur si simplu. Hahaha (cred ca lotiunile astea pe care le-am primit in dar isi fac efectul. Am scapat si de cosuri, iar pielea devine din ce in ce mai consistenta, in plus- cred ca ceva hormoni imi dau stari de bine, olala, ce-as mai manca o prajitura, azi cineva mi-a facut pofta).

Si-o mica veste: azi am semnat contractul de difuzare a cartii. In cateva zile, nu foarte multe, cartea va ajunge in Bucuresti si in toate orasele importante. La Bucuresti: Carturesti, Humanitas, Sadoveanu, Noi; in alte orase- librariile centrale sau, in orasele in care nu va ajunge mai e speranta: www.edituralimes.ro. Acolo undeva (prin "catalogul general") se afla si cartulia. Mai sunt si bibliotecile... vai cat mi-e de dor sa citesc o carte misto...

am pastrat cateva calatorii in suflet... nesfarsitul pelerinaj in rusia, un 1 mai la balcic, o incursiune intr-o lume de dincolo de plopi (plina de contradictii). Dar ce mi se pare straniu este faptul ca toate contradictiile ies la iveala dupa, la finalul calatoriei...
chiar in dupa-amiaza asta am fost intr-o calatorie, la bontida. Un sat din apropierea orasului meu; am mers cu personalul (trenul avea locomotiva rosie si vagoanele erau ingrozitor de murdare), controlorul avea unghii mari si negre si era asa de inalt, incat cu chipiul atingea "tavanul" si mergea aplecat...
Bontida: un sat mirosind a lemne arse si a balegar uscat (o combinatie superba, pe cuvant, aerul ala de "tara"), cu strada luuunga si fantani cu cumpana, cu o sperietoare de ciori langa struguri si troite la tot pasul. Frumos. Tigani gonind, in carute, tiganci ascultand muzica la maximum in case pitice, romani inciudati privind din spatele gardurilor, unguri politicosi dereticand prin fata portii...
Si-am ajuns la palatul lui Banffy... dintr-o data o lume parca de demult si parca de niciodata. Ziduri roase, foarte fragile si solide in acelasi timp, turnul sprijinit intr-un schelet de lemn (pe care atarnau asternuturi albe, puse la uscat), bastioanele albe si cativa copaci din celebra (pe atunci) gradina... Peste toate astea, o liniste insuportabila ("insuportabila usuratate a fiintei"- kundera scornea la titluri misto... mor dupa titlul asta...)
Paznicul a povestit despre o vreme in care corpul vestejit al palatului a fost spital pentru nemti. Cand au parasit tara, i-au dat foc. Dintr-o data mi-am inchipuit flacarile mistuind locul in care acum era iarba si tacere, paturile sterilizate de flacarile inalte, dar... "copii, nu va jucati cu focul!"
e asa de straniu, atat de aproape de forfota orasului sunt sate in care timpul curge altfel. Femeile se plimba cu bicicleta, barbatii nu stiu ce fac, copiii se joaca prin vecini.
Cand am revenit in oras, din tren vedeam plopii din curtea unei fabrici parasite. Erau multi si cu cateva frunze caramizii, erau toti dincolo de gard.
Din troleu am vazut autobuzul alaturat. Un tip ma privea, l-am privit si eu o secunda. Stiu ce-a fost in mintea mea. Nu stiu ce-a fost in mintea lui, in acele clipe. Dar dupa ce troleul meu a luat curba si autobuzul a ramas in urma, am deslusit, pe fereastra, cum tipul si-a intors capul spre autobuz. Insa eram prea departe... si toate nepotrivirile astea insuportabile ale fiintei (ce urat, plagiez, hehehe) ma nelinistesc. De fapt... eu nu pot sa pricep ce-i in mintea celorlalti. Dar... mi s-a intamplat sa cunosc oameni care au visat deodata cu mine si care si-au prelungit visul in realitate in timp ce si eu faceam acelasi lucru. Numai ca, la un moment dat, firele se rup. Unul se trezeste mai devreme, altul cu o clipa mai tarziu, cine poate sa stie...
Problema este ca eu inca visez. Si visele nu sunt posibile decat "dincolo de plopi"

de dimineata, in goana nebuna spre serviciu, iata-ma traversand una din strazile vechi, frumoase si destul de aglomerate ale orasului, cand... dintr-o data ma pomenesc ca unul din pantofi m-a inselat cu o gura de canal... Mai bine zis, chiar in mijlocul strazii tocul de la pantoful stang a nimerit intr-o gaurica din capacul unui canal, piciorul s-a ridicat descult in aer, sub privirile amuzate ale trecatorilor (toti studenti, majoritatea baieti). Noroc ca nu veneau masini si cu o eleganta demna de invidiat am smucit pantoful din gura de canal, am reusit sa-l recuperez, m-am incaltat si mi-am vazut de drum. Putin mai in spate, ma astepta o masina. Dar ce misto ar fi fost sa ma astepte o trasura si sa fiu, macar pentru o clipa, doua, "cenusareasa"...

ploiesti, ploaie, ma rog... plouata... am cautat pana m-au durut picioarele casa lui nichita stanescu. O casuta alba, taraneasca, inauntru - o doamna ingrijitoare simpatica, mi-a povestit despre nichita, ca era "cam betiv, asa, ca toti poetii", "dar ce primitor era...deschidea usa la toata lumea. Si sa stiti ca-i placeau cartile politiste, da, aici vedeti colectia de romane politiste pe care le-a citit" (si erau asa de multe...)
nu prea eram eu atenta, ma uitam mai mult la cateva poeme ramase in manuscris, incercam sa descifrez scrisul, ma uitam la fotografii, cand doamna mi-a atras atentia asupra unui ceas de pe perete, "sa stiti ca inca functioneaza... dar nu ma pricep sa-l pornesc, doar doamna muzeograf stie...", "iar aici vedeti doua papusi ramase de la surorile sale". Pe urma, "Sper ca aveti umbrela la dvs." "De ce?", o intreb, numai asa, de dragul conversatie, "Ia veniti langa mine, uitati-va ce picaturi mari de ploaie, vai de mine"... eu zambeam, ne-am luat ramas bun, ma simteam de parca m-as fi despartit de doi buni prieteni (nichita si doamna aceea, care m-a invitat, din politete? de drag? sa revin in martie, sau poate in decembrie, in fine)
asa cu ploiestiul... am fost la muzeul de arta, a trebuit sa privesc pe fuga tablouri de aman, tuculescu, grigorescu (imi trebuia putina culoare, dupa tot cenusiul orasului), la muzeul caragiale, conversatii cu doamna de acolo, pe urma prin oras...
primisem o umbrela in dar, asa ca ma plimbam cu doua umbrele si nici macar nu mai ploua, cand vine un domn, zambind, spre mine: "una e pentru ploaie, cealalta pentru soare?", "nu, e pentru un prieten", m-am fastacit eu, mi-a placut mult ploiestiul, nu stiu de ce... poate pentru ca are farmec (un pic rasuflat, ce-i drept...), mi-au placut oamenii, casele cu gaini in curte si cucoane in halate de matase, maturand frunzele uscate de pe vreo masa sau de pe jos, domnii cu palarie, baietii negriciosi, dar cati nebuni pe strazile orasului, unii foarte tineri, palavragind incruntati, altii mai batrani, cu pantofi cu trei-patru numere mai mari in picioare, pe strazile cu gropi, pe strazile umede, pe langa casele in ruina, etc, etc, etc...
Bucuresti ("oras plin de smecheri esti"): iata traseul - Gara, metrou (mirosul ala de fierarie, de grota), piata victoriei, schimbat metroul, go to piata romana, inapoi pe pamant, pe scarile rulante urcand in graba...
din piata romana, care e chiar foarte frumoasa, fiindca nu e chiar asa de mare aglomeratia, pe jos pe bulevardul dacia, pe langa muzeul literaturii romane, apoi pe calea victoriei, mult, mult, pana pe strada biserica doamnei, apoi strada doamnei, lipscani, bratianu, spre piata unirii si inapoi. Zabovit o vreme pe lipscani, unde un batranel asa, de vreo 80 de ani iesise cu vioara pe strada, canta "trei culori cunosc pe lume", contemplat de tiganul care vindea blugi si-i zambea. Mai tarziu, pe aceeasi strada, un tigan cantand la nai...
multe aparate de fotografiat, cladiri vechi, acoperite de reclame, un amestec de sunete din care am retinut doar alunecarea masinilor pe strazi, femei batrane si mici, de jumatate de metru, intalnindu-se intamplator si povestind despre morti ("numai de bine")...
e greu sa te intalnesti cu persoane dragi intr-un oras asa de mare? e imposibil

goodbye my lover

piata sudistilor s-a mutat din abator, unde zabovise cateva toamne, undeva la marginea orasului, pe langa oser. In fiecare an vin negriciosii sa vanda "artei" sau "ciapa", chiar azi am cumparat un kilogram de artei cu numai 10 mii de lei (si dupa ce i-am mancat, pe data m-am ambetat, si-am inceput sa scriu in rime...)
capatul orasului, intr-o dimineata obisnuita de sambata, pe langa piata:
- aglomeratie mare, oameni incaltati cu sandale ("mentinosa"), batranei in costum si palarie, adulmecand mirosuri de vita de vie ("termina o data cu rimele de doi bani", "okok, am inteles, sa traiti, sa revenim la realitate...")
- un parc uitat de lume, cu doi indragostiti calare pe-o banca rupta, un costum de baie intins pe jos si ocolit, cu bagare de seama, de pasii mei foarte blegi
- cartierul plin de oameni (un cartier mai matinal decat altele din oras) si... in multimea de oameni care aproape ca se imbulzeau pe trotuar am vazut un baiat asa, de vreo 12-13 ani, mergea mai incet decat trecatorii care, enervati, trebuiau sa-l ocoleasca si sa-l depaseasca... baiatul asta citea mergand, am apucat sa vad ce scria pe coperta cartii: "legendele olimpului" (si-am inceput sa rad... de mult n-am mai vazut atata drag de-o carte, incat sa te apuce pofta de citit in plina si aglomerata strada)
- ah, targul, targusorul meu...