proze de dupa-amiaza

Astazi s-a stins bunul meu prieten, poetul Constantin Virgil Banescu. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

N-am stiut, dragul meu prieten, ca steaua cazatoare pe care-am vazut-o in seara asta, pe cerul din linistea parcului Carol, era steaua ta! Ramai cu bine si-ti multumesc pentru toate gandurile bune si pentru prietenie! Vei ramane mereu aici, in suflet, si acolo, in poemele tale, care sper sa ajunga in inimile cat mai multor cititori.

Mi-ai spus "ramas bun" (fara cuvinte) la Alba, privindu-ma graitor de pe marginea vietii si speram sa mi se para, sa fie doar o inchipuire de-a mea despartirea asta "de tot", o iluzie pe care o alungi cu un zambet, cu o vorba despre revedere (in care nu mai crezi, desi inca privirea lui ti se pare o inchipuire). Moartea isi intindea hotarata umbrele, privirea ta era hotarata si asta cumva m-a induiosat si m-a inspaimantat la sosirea in celelalte orase, speram doar ca nu vei duce gestul pana la capat. Sa fi lasat lumii o sansa, oricat de mica, sa te traga inapoi.
Doar ca, in prietenia asta care ne-a fost data, ai fost intotdeauna sincer si bun, prea sincer despre moarte, inainte de vreme (desi nu vorbeam niciodata despre asta). Eu nu puteam sa-ti raspund decat cu duiosie, in doze mici, insuficiente, cat sa zambesti si sa mai prelungim, putin, finalul. In amicitia noastra n-ai adus greutatea mortii decat atunci, la Alba, si asta poate tot din prietenie. Inainte, doar mici dileme pe care le amanam cu glume sau le atenuam, cu versurile tale.

si-mi amintesc fotografia Liutei, un sal portocaliu pentru Zia, un ardei iute, un fluier, indicatii despre cum se-ajunge la fantana de la universitate, vocea ta in Ancora ("dintre ea şi ea /o aleg pe ea"), urarea "un Paste chiar fericit" si-odata cand ti-ai sunat sora de la un telefon public, de-ala portocaliu si iti imprumutasem bani pentru cartela; mai stiu cat de politicos ne-ai invitat la plimbari prin targoviste, cadenta pasilor tai, povestile despre mansarda mica, fara fereastra, de pe calea mosilor si bucuria ca locuiai in centru, vizita dintr-o data in casa familiei storck, subiectivismele astea ale mele (tot ce retin dintr-o prietenie).
Dupa o vreme, erai mai trist, asa ca de final de volum ("acelasi cer ce nu e").

Odihneste-te in pace, drag prieten!

si cateva poeme:

nu ştiu de unde


forţa de a scrie poemul îmi vine doar din poem

stau în spatele ferestrelor pe care le ştiu cel mai bine
mă minunez de ele
de cum ştiu ele să mă ascundă
să mă apere de tot ce n-aş fi în stare să fac dincolo de ele

nu mai fac paradă în faţa mea

văd spitalul
cea mai fidelă imagine a ferestrelor mele

văd spitalul în care am plâns prima oară
fiindcă ştiam că nu e ultimul meu plâns

ziua a acoperit soarele
şi nu ştiu de unde are poemul forţă
să-mi dea ca să-l scriu



e o zi


e o zi ca ieri sau ca mâine
şi nu fac decât să aştept
ca timpul să treacă de mine



acelaşi cer ce nu e


în dimineaţa aceasta
nu fac faţă acestei dimineţi

încep să plâng
adorm la loc
încep să mă trezesc

deasupra ferestrei
acelaşi cer ce nu e niciodată sub fereastră

în dimineaţa aceasta
îmi dau seama
că nu fac faţă acestei dimineţi



de pe o clipă pe alta


săptămâna aceasta
îmi voi retrăi toate chinurile

e prea devreme
dar câte n-au fost prea devreme în viaţa mea

mi-ar plăcea de îndată ce clipesc din nou
să văd totul alb-negru

atunci n-aş mai simţi atât de tare
că trăiesc de pe o clipă pe alta
şi nici n-ar fi prea devreme
să nu mai simt atât de tare
că trăiesc de pe o clipă pe alta

până atunci
voi plânge în loc să scriu



ziua în care mor


la 23 de ani de viaţă
nu mai am ce să scriu până mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e tot ce-aş mai scrie
dacă aş mai avea ce să scriu până mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

ziua în care mor e încă o zi de viaţă

(din volumul acelasi cer ce nu e)


ocheadă
(ce voi face)


toţi merg încet nici unul nu se grăbeşte

mâine îmi vor dinamita podeaua

ştiu ce voi face
voi pune o pânză în loc de podea
şi voi levita

(din volumul cainele, femeia si ocheada)

Au trecut aproape 20 de ani de cand n-am mai intrat in casa. O visam adesea, un vis care se repeta si nu mergea pana la capat, cu gradina in semi-intuneric si vajaitul brazilor de la vecini, casa de pe deal si o senzatie stranie, poate de frica.

Uneori ma aventuram pana foarte aproape de casa, la ciresul cu fructe mari si patate, uneori viermanoase - le mancam cu tot cu viermi, preferam sa nu le mai deschid, sa nu stiu daca au sau nu viermi (si ma gandeam la vorba bunicii: "un pic de carne nu strica"; erau prea gustoase). Ma grabeam sa culeg un pumn de cirese in timp ce-mi ciuleam urechile, ascultam pasarile, pregatita sa fug cat ma tineau picioarele, daca ar fi aparut cineva. S-a intamplat, odata, sa aud tipatul unei pasari si gandul a fost ca va aparea cineva langa mine si chiar atunci tufele s-au dat la o parte si-a aparut un tip ciudat, am gonit, pe cararile copilariei mele, pana in strada. Unde abia-mi mai trageam sufletul si-am tulit-o direct la Suci, sa le spun ca e cineva in gradina noastra. Acel cineva a ajuns, dupa cateva minute, in strada; prinsesem curaj si l-am intrebat ce-a cautat in gradina noastra, a spus ca s-a plimbat prin livada si n-a mai gasit drumul de intoarcere, asa incat a coborat prin gradina. De-atunci n-am mai urcat singura la cires; urcam din ce in ce mai rar, insotita de Sorin si intotdeauna cu bote la noi, "pentru caini".

Dupa ce ne-am mutat de-acolo, bunica n-a mai rezistat mult singura, in casa (vreun an, poate doi, pana cand am luat-o la noi, de unde-a si plecat, in scurta vreme, dincolo); trebuia sa-si care apa cu galeata si sa suporte sunetele vantului prin brazii vecinului, asezata pe scaunul rotund, unde-si fuma tigarile (in holul mare, in fata pianului, langa soba. Tapetul incepuse sa se desprinda, sub el vedeam fragmente din ziarul "Scanteia").

Mergeam rar sus pe deal si nu prea intram in casa; uneori il insoteam pe tata, in putinele sale accese de gradinarit, cand intra ca sa-si ia grebla sau harletul de langa usa. Nu indrazneam sa intru mai departe de holul mare, nu stiu de ce. Sau preferam sa-l astept afara, langa cires. Mai miroseam iasomia care napadise una dintre ferestre sau adulmecam trandafirul galben, pe care parca-l intrezaresc in fotografia de sus, cand bunica deschidea larg ferestrele, ca sa ne umplem de miros.

Imi amintesc primul telefon, in care-am fost anuntati ca in casa intrasera hotii. Furasera aproape tot: cartile bunicului, pe care le-am cautat multi ani prin anticariate (toate coperate si stampilate), tablourile (inca mai privesc, prin biserici, dupa icona Fecioarei Maria, pe care-as recunoaste-o dupa privire; dar si tabloul cu vapoarele pe marea agitata, acela era mai sumbru, nu-mi dau seama daca m-am intristat sau nu pentru ca fusese furat). Fratii, nervosi, au tot chemat politia, sa ia amprente, sa prinda hotii. Doar ca nu s-a intamplat nimic. Si hotii au mai intrat inca de vreo 9 ori in casa. Au spart zidul de caramida, in spatele casei, pe-acolo au scos mobilierul si tot ce mai ramasese de luat.

Tata si M. stiu povestea casei. Bunicul a fost veteran de razboi (a luptat in primul razboi mondial, a fost impuscat in gat, a supravietuit, cu vocea ragusita, soptita, calma, a devenit avocat si director de orfelinate, chiar si la Balcic) si, pe vremuri comuniste, din cele cateva proprietati pe care le avea in Cluj a fost nevoit sa pastreze doar una. A ales casa aceasta, fiindca avea o gradina imensa, minunata, cu caisi, ciresi, nuci, meri, vita de vie (apoi experiementele bunicului: piersici, curmal, trandafir japonez, etc). Am crescut iepuri si-o vaca, fiindca nu aveam de mancare (decat "ratia"). Bunicul povestea adesea de vremea ocupatiei si retragerea la Sibiu, perioada in care le-a fost furat mobilierul din casa, le-au fost duse covoarele, vandute bijuteriile, rascolita linistea.

E ciudat, nu visam veselia din casa (intotdeauna eram multi si petreceam: se aduna familia la povesti, se asculta europa libera, se manca paine cu untura sau cu slanina si budincile fara gust, pregatite de bunica; sau supa de rosii care-o ingrozea pe mama, "apa chioara", cum ii zicea, "dar dulce si buna", cum completam eu, sau supa de chimin sau de agrise sau de prune, alea erau gretoase, dar ... in lipsa de altceva...). Pozele de familie le faceam pe scarile casei: eram asa de multi incat de-abia incapeam, fiecare familie pe cate o treapta sau poate doua. Si mai erau, uneori, si vizitatorii, care veneau mai ales pentru fructe. Imi amintesc de tanti Tzuntzi, Dumnezeu s-o ierte, ne vizita des, avea vocea pitigaiata, era doctor si se temea de boli. Cand n-aveam chef de ea (cata rautate), bunica zicea ca e racita si Tzuntzi aproape ca o lua la fuga, priveam pe fereastra cum cobora prin gradina si radeam de numa' sau ii acompaniam plecarea cu un "mars al magarilor", la pian.

Poate din pricina viselor intunecate n-am mai fost in casa. Imi doream tare mult sa fac cateva fotografii, inainte sa se prabuseasca. Am intrat prin spartura hotilor, si m-am strecurat pe sub tavanul camerei noastre, pe jumatate prabusit. Am revazut insemnele de la usa, cu inaltimea mea la 7 ani (eram cu adevarat piticanie). Holul mare era pustiu (pianul fusese scos la timp de matusa-mea si, daca e adevarat ce-am auzit, pus pe foc; sa nu-i amintim lui tata, ca se intristeaza), inclinat spre holul mic (din poza de sus). Holul mic se surpase spre pivnita. N-as fi ajuns la ferestre.

Pe scara se mai puteau observa pagini rupte de prin revistele si cartile furate, un pantof, o hartie ingalbenita, undeva langa, pe care speram sa gasesc ceva scris de bunici, dar era goala, cu emotie am urcat. Camera de sus pastreaza inca foarte bine imaginea de atunci. Ii lipsesc doar cartile, masa mare, rotunda, paturile bunicilor, revistele "China", masca de gaze, fotografiile de pe pereti, obiectele din dulapul medical al bunicii (de cand avea cabinetul de stomatologie in acea incapere si tinea in dulapior lamele, clesti, fel de fel de substante).

As fi iesit pe terasa imensa, dar usa era intepenita si am observat ca terasa se prabusise. Am coborat repede, m-am strecurat pe unde-au iesit si hotii, apoi am iesit de sub crengi si m-am indepartat.

bunica a plecat, dintre ape, sper ca s-a dus fara durere, frici sau tristeti. Oare de ce ne gandim la momentul plecarii dincolo si ni-l dorim linistit?! S-a intamplat in 15 septembrie, eram atat de fericita de inceperea scolii, toate emotiile de dimineata, in ciuda ploii...domnul invatator, zambetul sau cald, ghiozdanul si uniforma noua, buchetele de flori, emotiile copiilor si bancile pe care-i asteptau abecedarul si matematica, tabla inzorzonata si-un "bine ati venit" caligrafiat mare si frumos, cu creta colorata.

Putin mai tarziu, gandurile aveau sa alunece brusc in cealalta extrema: dimineata bunicii si timpul ei se oprisera.

N-am vrut s-o vad pe bunica in ziua aceea, am preferat sa merg mai departe cu amintirile mele, in care ea se lupta si reusea sa invinga batranetile...

Se apropie luminatia si-as vrea sa fiu pregatita sa-mi iau ramas bun de la ea.

nu stiu de ce, intamplarile sunt, unele, infricosatoare. Spaima pe care o tarasc dupa ele este previzibila si... cu toate astea, eforturile de a ocoli respectivele intamplari sunt zadarnice... (ce alambicat si aiurea ma exprim. Nu conteaza).

Vreau sa spun ca a ieri a murit un om deosebit, o femeie matura, echilibrata, intotdeauna vesela, linistita, cu o viata de familie extraordinara, tanara si asa mai departe. Oricum nu o cunoasteti, oricum incet, incet, se vor sterge toate amintirile.

Azi, cand am aflat vestea, nu mi-a venit sa cred. N-a fost o moarte "dintr-o data", ci una care a inceput anul trecut. Se pare ca, din cand in cand, trebuie sa ne aducem aminte ca o sa se termine. Mai devreme sau mai tarziu, cine stie...

Dar ce bine ca avem imaginatie si ce bine ca putem sa speram si sa credem ca dincolo va mai fi ceva.

Viata e minunata. Chiar daca trece. Si pentru ca trece.

(Odihneste-te in pace)

(fiecare sa inteleaga ce vrea):
ieri a fost "festivalul luminii" (organizat de catre cercetasii romaniei), in parcul mare din oras. Da, parcul ala de langa somes, lung, cu castani in scoarta goala, parcul cu alei largi si felinare. S-au stins toate luminile, era o bezna de nu-ti vedeai mainile si foarte multi copii, unii chiar mici (4-5 ani) se grabeau (pe la 5 dupa-amiaza) sa aseze, in ordine, candele, pe marginea aleilor. In niste "casute" de hartie, pe care, tzupa-tzup, in mare graba le aranjau in doua randuri, pe sub castani... Desi era foarte frig, am asteptat intunericul ala mare (de ora 6) si-atunci... surpriza: copiii au aprins candelele, tot parcul era numai luminite, dare lungi si albe; din loc in loc, erau asezate cutii de carton, unele peste altele, si cutiile astea erau decupate si desene pe hartie de calc erau lipite pe latura libera, decupata din cutie, iar in interiorul cutiilor erau tot candele. Asa incat, desenele erau luminate din interior. Tot felul de desene: fluturi, buburuze, mosi, printese, minunate culori si forme, am ramas cu gura cascata, pe cuvant...
Ma gandeam, ieri, ca orasul asta e, totusi, frumos. Ca oamenii de aici sunt frumosi. Copiii, poate. Batranii, cuplurile de indragostiti care au trecut, ieri seara, prin parc. Studentii grabiti, care-au poposit langa desene, sa contemple. Oamenii fac orasul... sau, altfel: omul sfinteste locul... Aseara toti zambeam. Aseara sufletele noastre erau luminite - una si-una...
Cateva fotografii de ieri (nu-s ale mele si nu-s cele mai reusite, doar asa, sa va faceti o idee): http://aercurat.com/item/festivalul-luminii

trebuia sa scriu despre cum e sa traiesti cu altii. Cu altii in casa, vreau sa zic. E groaznic. A spus-o Lulu foarte pe sleau: http://lulutza.blogspot.com/2006/10/problema-convietuirii.html

si cu altii, adica sa nu-ti fie de-ajuns unul/ una: stiti cum era pe vremuri, cand se lua curentul? Si se stingeau toate, dintr-o data? Ei bine, intunericul ala...

Pe Lulu l-am intalnit duminica, cu o zi inainte sa moara. Era dimineata, cand Lulu s-a apropiat de noi si-a inceput sa zambeasca spre fetita mea, ba chiar a ras, cu vocea lui groasa, fetita l-a privit nedumerita si m-a intrebat: "mama, e un elf?" Asta pentru ca Lulu era mic si ciudat. Dar ce prostii va spun, toti clujenii il stiu pe Lulu. Cum ar fi fost Clujul fara el?!
Lulu a murit. V-as fi recunoscatoare sa citit un superb articol despre el:
http://www.monitorulcj.ro/cms/site/m_cj/news/4079.html

uneori intamplarile au o lentoare de nedescris, fiecare minut pare ca se lungeste la infinit (cine nu-si aduce aminte de enervantele blocaje din copilarie, cand simteam plictiseala si faptul ca nu stiam ce sa ne mai jucam; mai tarziu, la scoala, unele ore nesfarsite si pofta de pauza, privirea spre ceas si auzul incordat, in sfarsit... clopotelul, pe urma lucrurile se inversau, pauza devenea prea scurta...)
Perceptia mea asupra timpului, despre asta as vrea sa scriu un pic.
Iata-ma la 26 de ani, mai eficienta decat am fost toata viata. Fiecare minut e calculat de precizia pasilor in graba spre serviciu, fiecare minut de dupa-amiaza e cuantificat in distanta pana acasa, fiecare minut fara mine pare o vesnicie careia de-abia ii fac fata. Minutele trec, majoritatea, fara mine. Asta e chiar nasol. "And hardness, it sets in, you need some protection, I want you to know that u don't need me anymore, I want you to know, you don't need anyone or anything at all, who's to say where the wind will take you, who's to say... don't wanna see u cry, I know that this is not goodbye" (scuze, ascult U2, Kite, o piesa prea faina, nu puteam sa nu o cant si sa uit un pic de gandurile mele). "You wonder what has happened to me"...padam, tadam, tadammm tadadam... "I'm a maaaaaaaaaaaannnnnnnnnnn, I'm not a child, tadadadamtadadadam, a man who sees the shadow behind you eyes" Did I waste it, life should be fragrant...
Gata, s-a terminat cantecul. Ce repede... (dar o sa-l ascult din nou, fara bruiaje, de data asta).
Revenind la minutele noastre...de ceva vreme, realitatea virtuala imi consuma "timpul pentru mine". Cata vreme sunt singura cu aceasta realitate, e ok, e ritmul meu, asa, un pic blegos, ce sa zic... Dar, cand apar si altii, intamplarile dobandesc o repeziciune careia nu-i fac fata. Inadecvare? Poate...
Uite ca am mai adaugat inca o insemnare fara cap si coada.
"life should be fragrant"

astazi as fi vrut sa scriu despre frunze. Le-am vazut de dimineata, cum cadeau din copaci, in parc. Muncitorii isi aruncau greblele mari (de lemn) in tractor, frunzele se invarteau in aer... era frig, un frig de-ala care ciupeste.
eram fericita... as fi cantat "du-ma fericire-n sus"

nu mai stiu, am avut multe ganduri astazi... (inca mai gandesc, haha). mi-e dor sa citesc ceva misto.
Acasa peretii erau mazgaliti si frigiderul la fel...

de ceva vreme nimeresc dupa-amiezi si inserari cu opera... ascult, uneori, la radio, dar nu deslusesc decat muzica, in rest - nu ma intereseaza.

ma gandesc mult la oameni. Tipa de la Avon, olala, ma dispera, ma exaspereaza, o cheama Olga si e foarte insistenta. Tipa de la stampile, ne intelegem perfect, e fragila si totusi atat de puternica.
Azi, in troleu, am vazut o malaca de femeie de 2 metri. Avea un chip luminos, mi-o imaginam micuta si cand am vazut cat e de inalta, m-am rusinat...

Cat despre barbati... ce sa mai scriu...
palcuri de muncitori pe strazile rascolite de excavatoare.