despre iarna, doi piloti si-un buchet de ghiocei
media: 0.00 din 0 voturi
| media: 0.00 din 0 voturi |
postat de proze in 2010-01-23 23:15 | dincolo de plopi
desi mi-am imaginat adesea cum sau ce as putea sa scriu despre iarna, gandurile mi s-au parut mult prea inconsistente pentru a le asterne pe hartie. Poate si pentru ca iarna in sine e un anotimp care nu persista, care "se topeste" sau "se incheaga" mai degraba in suflet. Dintre povestile mele aproape lipsite de importanta si falsificate de trecerea timpului:
1. Gerul - intotdeauna in ajunul Craciunului, cand grabeam pasul, cu mama si tata, pe strada inzapezita, de sus de pe deal (deasupra orasului) si mi se-aprindeau obrajii de la frigul ala. Imi amintesc ca ne intorceam de la nasi (pe care-i colindam cu "O ce veste minunata"), care locuiau tot in "dambul rotund" dar mai sus, aproape de padure. Era deja intuneric si mama imi arata constelatiile, tata calca apasat si sub bocancii lui scartaia omatul. Eu mergeam in fata lor, grabita sa vad daca a ajuns Mosul si pe la noi. Parintii in ritmul lor mai molcom sau mai degrba constant. Vorbeam intruna, mama imi mai aranja caciula si imi spunea sa privesc spre oras (la poalele dealului, suficient ca sa-mi dau importanta si sa ma simt deasupra lumii), era frumos, asa acoperit de zapada. Cand treceam prin fata casei Sucilor, vedeam sclipiri de globuri, la etaj - pe-acolo trecuse deja Mosul. Agitata, treceam rapid si de casa vecinului Bortolos si intram in curte, cautind urmele mosului. Se intampla sa ma intampine vreun caine - Lady sau Rex (eternele nume ale cainilor nostri din trecut) si nu desluseam decat urmele lor prin zapada, oricum nu era timp de pierdut, o luam la goana pe deal si loveam cu piciorul in usa de lemn a casei, sa ma auda bunicii si sa deschida mai repede. Tasneam pe langa bunica si dintr-o data, in holul mare, un brad imens, saracacios impodobit si cu mirosul ala de iarna, eternele noastre globuri pe care nu intelegeam cum de Mosul le regasea si le folosea in fiecare an (noi nu obisnuiam sa impodobim bradul, Mosul il aducea gata pregatit). Ce bucurie! Desi un pic mi-era ciuda ca altii aveau brazi mai frumos impodobiti - de exemplu, nasii mei - aveau globuri cu sclipici sau cu zorzoane, clopotei care chiar sunau si-i incercam pe toti cand mergeam la colindat, beteala mai groasa si bogata, bomboane pline, cu jeleu, si nici nu pareau fascinati de toate astea, ci inghesuiau bradul intr-un dormitor in care nu ni se dadea voie sa zabovim prea mult (poate ca sa nu mancam toate bomboanele, ma gandeam). Mie-mi placea sa ne vada toata lumea bradul, mai ales ca, desi saracacios impodobit, avea cetini bogate si era urias, pana la tavan, ocupa tot holul. Uneori, in zilele de dupa Craciun, incercam sa-l fac mai frumos si pregateam lanturi din hartie sau decupam staniol colorat, din colectia bunicului - si ce staniol frumos avea, de toate culorile - evident, nu-mi ieseau podoabele si staniolul sfarsea mototolit in palma si transformat in mici globulete. Resturile de staniol erau inghesuite in felinarele de plastic, galbene, verzi si mov, care-mi pareau cumva desprinse din povesti si care se imputinau cu fiecare an. Din betele mai taiam pentru serbare - de obicei eram "zana iernii", mama-mi tapa o rochie alba, complicata operatiune, si o impodobea cu beteala argintie. Nu-mi placea sa fiu iarna, dar cel putin "sclipeam". Cred ca de-atunci am ramas cu drag de sclipici. Peste catva timp am avut si-o bluzita mov cu sclipici, preferata mea, si cateva ghemuri de fir argintiu, din care nu indrazneam sa rup, le pastram inghesuite in dulap si din cand in cand le priveam si imi imaginam la ce le-as fi putut folosi. Trebuia sa ma grabesc sa maninc bomboanele din brad, caci tata le halea pe toate si lasa ambalajele bine stranse, asta spre ciuda verisorilor pofticiosi. Cat despre cadouri, nu ma entuziasmau prea tare: primeam in fiecare an "tzitzo nodrag" (un fel de colanti tricotati, erau la moda si aveam de toate culorile), bluze pe gat (stramte la gat, nu-mi placeau, mai erau si albe si se jegoseau imediat), portocale, banane pe care mama le punea la copt pe dulap, ciocolata "Matka" din care mancam "cu taraita", carti (povesti din colectia aia in format mare, cu poze), intotdeauna discuri cu muzica clasica si jucarele pe care le-am uitat, de obicei animale de cauciuc. Sau soldatei. Urmau zile pline, cu multi oaspeti langa brad, la masa de pe care nu lipseau slanina cu ceapa, ghiveciul facut de bunica, untura, in anii buni si sangeretele sau pateul, tuica si pentru noi, copiii, laptele acru si budincile betive. Nu-mi placeau deloc. Dupa mesele festive, zaboveam pe langa brad, mai chemam cainii in hol, spre spaima bunicii ("iesi, potaie!"), care se temea sa nu doboare bradul. In ultimele zile ale bradului, obisnuiam sa-i rup acele si sa-mi miros degetele, ultimele senzatii de iarna, inainte ca gradina sa redevina verde :)
2. fara zapezile scartaitoare sub pasii mei grabiti, locul iernii a fost luat de colinda "cerul si pamantul". Foarte frumoasa. Incep s-o ascult de prin noiembrie, pana de craciun. Apoi Ducala ma colinda cu ale sale si accent morosenesc (anul asta, prin telefon, dar tot frumos) si redescopar emotiile copilariei, ale prieteniilor de mai tarziu si ma bucur sa regasesc "normalitatea" si in agitatia zilnica a ultimilor ani. Cred ca de-asta ma mai apuca ascultatul de colinde si vara (mai si dansam pe ele). Anul asta, cred ca dalV s-a bucurat mult de zapezi (chiar si Dambovita a inghetat), nu-i asa? :)
3. zapada - o asociez cu "inima atat de alba" sau cu norii vazuti de sus, din avion. Nu prea mai scartaie sub talpile cam subtiri ale cizmelor (banuiesc ca scartaitul avea de-a face si cu bocancii "clujana" :) ).
4. zilele trecute am fost la cluj si-a nins cu fulgi mijlocii, nu foarte aposi dar sidefati si plati (vai doamne, ce descrieri penibile), care s-au culcusit pe trotuare si ma simteam ca-ntr-un basm, toata strada arunca sclipiri (a observat si Mihai, cu care am mers pana in statie).
5. si tot la cluj a fost "clubul de lectura", de care mi-era dor - aceeasi atmosfera "de studentie": inflacarata si ironica, totusi calda si prieteni de demult - un pic rusine ca nu l-am recunoscut imediat pe Mircea T. (cred c-au trecut multi ani de cand nu-l vazusem si il stiam cu plete), care mi-a daruit primul buchetel de ghiocei de anul acesta si mi-a spus ca a citit cateva insemnari de pe blogul meu. Multumesc, Mircea! din nou, senzatia ca anotimpurile mele exista intr-un altfel de timp :) (a venit primavara, asta vreau sa zic :) )
6. si o poveste emotionanta, la care m-am gandit toata ziua: o regasire :) - doi piloti din al doilea razboi mondial, care pe atunci au avut o confruntare directa, s-au revazut astazi. Iata si povestea lor. I-am vazut si la TV, doi mosulici simpatici, bucurosi de intalnire si de faptul ca soarta i-a tinut in viata, de atunci si pana la revedere.
1. Gerul - intotdeauna in ajunul Craciunului, cand grabeam pasul, cu mama si tata, pe strada inzapezita, de sus de pe deal (deasupra orasului) si mi se-aprindeau obrajii de la frigul ala. Imi amintesc ca ne intorceam de la nasi (pe care-i colindam cu "O ce veste minunata"), care locuiau tot in "dambul rotund" dar mai sus, aproape de padure. Era deja intuneric si mama imi arata constelatiile, tata calca apasat si sub bocancii lui scartaia omatul. Eu mergeam in fata lor, grabita sa vad daca a ajuns Mosul si pe la noi. Parintii in ritmul lor mai molcom sau mai degrba constant. Vorbeam intruna, mama imi mai aranja caciula si imi spunea sa privesc spre oras (la poalele dealului, suficient ca sa-mi dau importanta si sa ma simt deasupra lumii), era frumos, asa acoperit de zapada. Cand treceam prin fata casei Sucilor, vedeam sclipiri de globuri, la etaj - pe-acolo trecuse deja Mosul. Agitata, treceam rapid si de casa vecinului Bortolos si intram in curte, cautind urmele mosului. Se intampla sa ma intampine vreun caine - Lady sau Rex (eternele nume ale cainilor nostri din trecut) si nu desluseam decat urmele lor prin zapada, oricum nu era timp de pierdut, o luam la goana pe deal si loveam cu piciorul in usa de lemn a casei, sa ma auda bunicii si sa deschida mai repede. Tasneam pe langa bunica si dintr-o data, in holul mare, un brad imens, saracacios impodobit si cu mirosul ala de iarna, eternele noastre globuri pe care nu intelegeam cum de Mosul le regasea si le folosea in fiecare an (noi nu obisnuiam sa impodobim bradul, Mosul il aducea gata pregatit). Ce bucurie! Desi un pic mi-era ciuda ca altii aveau brazi mai frumos impodobiti - de exemplu, nasii mei - aveau globuri cu sclipici sau cu zorzoane, clopotei care chiar sunau si-i incercam pe toti cand mergeam la colindat, beteala mai groasa si bogata, bomboane pline, cu jeleu, si nici nu pareau fascinati de toate astea, ci inghesuiau bradul intr-un dormitor in care nu ni se dadea voie sa zabovim prea mult (poate ca sa nu mancam toate bomboanele, ma gandeam). Mie-mi placea sa ne vada toata lumea bradul, mai ales ca, desi saracacios impodobit, avea cetini bogate si era urias, pana la tavan, ocupa tot holul. Uneori, in zilele de dupa Craciun, incercam sa-l fac mai frumos si pregateam lanturi din hartie sau decupam staniol colorat, din colectia bunicului - si ce staniol frumos avea, de toate culorile - evident, nu-mi ieseau podoabele si staniolul sfarsea mototolit in palma si transformat in mici globulete. Resturile de staniol erau inghesuite in felinarele de plastic, galbene, verzi si mov, care-mi pareau cumva desprinse din povesti si care se imputinau cu fiecare an. Din betele mai taiam pentru serbare - de obicei eram "zana iernii", mama-mi tapa o rochie alba, complicata operatiune, si o impodobea cu beteala argintie. Nu-mi placea sa fiu iarna, dar cel putin "sclipeam". Cred ca de-atunci am ramas cu drag de sclipici. Peste catva timp am avut si-o bluzita mov cu sclipici, preferata mea, si cateva ghemuri de fir argintiu, din care nu indrazneam sa rup, le pastram inghesuite in dulap si din cand in cand le priveam si imi imaginam la ce le-as fi putut folosi. Trebuia sa ma grabesc sa maninc bomboanele din brad, caci tata le halea pe toate si lasa ambalajele bine stranse, asta spre ciuda verisorilor pofticiosi. Cat despre cadouri, nu ma entuziasmau prea tare: primeam in fiecare an "tzitzo nodrag" (un fel de colanti tricotati, erau la moda si aveam de toate culorile), bluze pe gat (stramte la gat, nu-mi placeau, mai erau si albe si se jegoseau imediat), portocale, banane pe care mama le punea la copt pe dulap, ciocolata "Matka" din care mancam "cu taraita", carti (povesti din colectia aia in format mare, cu poze), intotdeauna discuri cu muzica clasica si jucarele pe care le-am uitat, de obicei animale de cauciuc. Sau soldatei. Urmau zile pline, cu multi oaspeti langa brad, la masa de pe care nu lipseau slanina cu ceapa, ghiveciul facut de bunica, untura, in anii buni si sangeretele sau pateul, tuica si pentru noi, copiii, laptele acru si budincile betive. Nu-mi placeau deloc. Dupa mesele festive, zaboveam pe langa brad, mai chemam cainii in hol, spre spaima bunicii ("iesi, potaie!"), care se temea sa nu doboare bradul. In ultimele zile ale bradului, obisnuiam sa-i rup acele si sa-mi miros degetele, ultimele senzatii de iarna, inainte ca gradina sa redevina verde :)
2. fara zapezile scartaitoare sub pasii mei grabiti, locul iernii a fost luat de colinda "cerul si pamantul". Foarte frumoasa. Incep s-o ascult de prin noiembrie, pana de craciun. Apoi Ducala ma colinda cu ale sale si accent morosenesc (anul asta, prin telefon, dar tot frumos) si redescopar emotiile copilariei, ale prieteniilor de mai tarziu si ma bucur sa regasesc "normalitatea" si in agitatia zilnica a ultimilor ani. Cred ca de-asta ma mai apuca ascultatul de colinde si vara (mai si dansam pe ele). Anul asta, cred ca dalV s-a bucurat mult de zapezi (chiar si Dambovita a inghetat), nu-i asa? :)
3. zapada - o asociez cu "inima atat de alba" sau cu norii vazuti de sus, din avion. Nu prea mai scartaie sub talpile cam subtiri ale cizmelor (banuiesc ca scartaitul avea de-a face si cu bocancii "clujana" :) ).
4. zilele trecute am fost la cluj si-a nins cu fulgi mijlocii, nu foarte aposi dar sidefati si plati (vai doamne, ce descrieri penibile), care s-au culcusit pe trotuare si ma simteam ca-ntr-un basm, toata strada arunca sclipiri (a observat si Mihai, cu care am mers pana in statie).
5. si tot la cluj a fost "clubul de lectura", de care mi-era dor - aceeasi atmosfera "de studentie": inflacarata si ironica, totusi calda si prieteni de demult - un pic rusine ca nu l-am recunoscut imediat pe Mircea T. (cred c-au trecut multi ani de cand nu-l vazusem si il stiam cu plete), care mi-a daruit primul buchetel de ghiocei de anul acesta si mi-a spus ca a citit cateva insemnari de pe blogul meu. Multumesc, Mircea! din nou, senzatia ca anotimpurile mele exista intr-un altfel de timp :) (a venit primavara, asta vreau sa zic :) )
6. si o poveste emotionanta, la care m-am gandit toata ziua: o regasire :) - doi piloti din al doilea razboi mondial, care pe atunci au avut o confruntare directa, s-au revazut astazi. Iata si povestea lor. I-am vazut si la TV, doi mosulici simpatici, bucurosi de intalnire si de faptul ca soarta i-a tinut in viata, de atunci si pana la revedere.
